Feldioara. Pun pariu că acest nume de localitate nu spune prea multe pentru majoritatea dintre noi. Dacă, în liceu, ai fost cumva pasionat de istorie și n-ai chiulit prea des de pe la ore, sigur ai citit de bătălia de la Feldioara, în care Petru Rareș, voievodul Moldovei medievale, a învins armata lui Ferdinand de Habsburg, regele Ungariei. În traducere liberă din ungurescul Foldvar, ar însemna “cetatea de pământ”, pentru că aici a existat pentru sute de ani o cetate.
Feldioara, “cetatea de pământ” din Țara Bârsei.
Am aflat pentru prima oară de existența satului prin anii ’90, având un coleg de liceu de aici, dar am ajuns în Feldioara abia prin 2000, cu ocazia unui “turneu județean” de sondaje de opinie, înaintea campaniei electorale de la locale, într-o zi friguroasă de ianuarie, acoperită de mult mult gri.
Până de curând, pe micul promotoriu ridicat de natură deasupra văii Oltului, puteai observa aceste câteva ziduri prăbușite și un rest de turn ce abia se mai ținea să nu se răstoarne peste râpele pietroase. N-ai fi înțeles mare lucru din cum ar fi arătat vreodată cetatea dacă nu ai fi avut curiozitatea să cauți în vreo monografie de istorie. Într-o stare mult mai bună și mai căutată de puținii turiști ce aveau curiozitatea să se oprească aici, era biserica evanghelică din apropierea ruinelor.
Cum am ajuns să scriu despre acest loc?
De aproape un an, cetatea de la Feldioara și-a regăsit imaginea de odinioară, frumos restaurată și redeschisă turiștilor. Cu toate că am mai trecut printr-o scurtă vizită, vara trecută, am făcut niște imagini pe care repede le-am pus într-un “sertar” și am uitat de ele. Până să observ zilele trecute, pe Facebook, la Călin (unul din amicii fotografi) o imagine tare faină cu titlul “Rapița, faza pe cetate!”.
Păi se poate? Locuiesc în Brașov și ignor minunăția asta de cadru natural cu galben, albastru și un pic de cărămiziu pe zidăria proaspăt ridicată din istorie? Mai ales că este perioada din an în care toți fotografii aleargă după rapiță, să o bifeze la portofoliu în toată splendoarea ei galbenă.
Din două drumuri, primul fiind un pic ratat, mi-am găsit dimineața potrivită pentru a porni cheful de la prima cheie, am scotocit împrejurimile după parcela preferată de rapiță și norișorii cei mai simpatici, potrivit așezați pe cer. După ce m-am umplut bine de polen și de praf am mai dat și o fuguță până la cetate, că cine știe ce ieșea și pe acolo. Acestea fiind rezolvate, m-a întors fericit spre casă, cu chef de editat imagini și scris câteva rânduri despre Feldioara.
Feldioara, sau Marienburg, pentru că germanii au ridicat cetatea și i-au dat nume.
Pentru a vorbi despre Feldioara, trebuie să te întorci și mai mult în istorie, undeva pe la începutul secolului XIII. Deși uitată de lume, cu doar câteva ruine rămase din ceea ce a fost în secolele trecute, este important de reținut că cetatea de aici reprezintă cea mai importantă fortificație ridicată de Cavalerii Teutoni în Transilvania, imediat după colonizarea lor în Țara Bârsei. I-au spus Cetatea Mariei, după numele ordinului lor religios, iar localitatea de lângă a luat numele castelului, Marienburg.
Ordinul Cavalerilor Teutoni s-a format pe pământurile cruciaților în Palestina pe la anul 1198 și a fost adus în Țara Bârsei (anul 1211) de către regele Andrei al II-lea al Ungariei, ca și pază militară împotriva cumanilor de la răsărit.
Foarte interesant este că cetatea și burgul de la Feldioara au fost cea mai importantă așezare a Țării Bârsei în acele vremuri. Timpurile erau deosebit de tulburi, iar Teutonii aduși ca și gardă la frontiere și-au manifestat pofta de a se organiza într-o regiune independentă față de regii maghiari.
În cei 14 ani cât au stat în Țara Bârsei, au dezvoltat foarte mult militar regiunea, ridicând nu mai puțin de cinci fortificații: la Cetatea Neagră (Codlea), Cetatea Crucii de la Teliu, Râșnov, o cetate lângă Brașov și una chiar dincolo de Carpați în teritoriile cumanilor (Castrum munitissimum). Aceiași cavaleri au fondat treisprezece localități în Țara Bârsei, printre cele mai cunoscute fiind Sânpetru și Prejmer.
Alungarea teutonilor, datorită nesupunerii față de regii maghiari, a venit în jurul anului 1225, iar una din urmări a fost și decăderea Cetății de le Feldioara, transferată călugărilor cistercieni (cu valențe mai mult religioase, mai puțin militare și mai ascultători față de suzeran) ducând și la pierderea întâietății în fața recent înființatului burg de la Brașov (de către noii coloniști, sașii).
Feldioara a fost atestată documentar, drept Marienburg, abia la 1240, chiar în actul de donație către ordinul Cistercienilor.
Cetatea Mariei, centrul administrativ al țării Teutonilor.
Cetatea de la Feldioara era centrul administrativ al ordinului cavalerilor din Transilvania și toate drumurile de la fortificațiile din Țara Bârsei duceau la aceasta. Așezarea ei pe un deal înalt de 20 metri, deasupra depresiunii Bârsei, îi oferea o perspectivă deosebită asupra Văii Oltului, mai ales spre răsărit de unde venea și pericolul iar râul Homorod, ce o înconjoară din trei părți, îi asigura apărarea mai ușoară a zidurilor, mai ales prin revărsări care transformau terenul într-unul ușor și aproape permanent inundabil.
În partea dinspre sat fortificațiile erau dublate de o incinta protejată de zid interior (așa numita arhitectură zwinger, cuvânt german ce se traduce ca “țarc”).
La Feldioara, cavalerii teutoni au adus pentru prima oară în Transilvania și tehnica de construiré în ziduri a găurilor de de tragere (mașiculiuri), arhitectură pe care o observaseră la fortificațiile cruciate din Siria.
Aproape distrusă de tătari în invazia de la 1241, nu a mai fost refăcută decât cu prilejul invaziilor turcești de după anul 1420. Este de remarcat că sosirea sașilor în Țara Bârsei și în Transilvania nu a dus imediat la construirea sutelor de cetăți și biserici fortificate, primele două secole (cu excepția episodului tătar) fiind unele mai liniștite sub stăpânirea consolidată a regilor maghiari. Abia pericolul turcesc din secolul XV (prăbușirea Valahiei sub apăsarea turcească și deschiderea porților Carpaților către trupele jefuitoare ale pașalelor turcești) a dar startul unei “goane” pentru refacerea vechilor cetăți și fortificarea localităților până atunci deschise (de exemplu Brașovul).
Vechea cetate era înconjurată de ziduri pe o suprafață mult mai mare decât ce vedem astăzi, incluzând și biserica actuală a satului. Când mergi dinspre centrul Feldioarei spre biserică și cetate, se simte încă, adâncitura în relief ce forma în trecut șanțul de apărare al cetății, săpat spre vest, singura zonă nemărginită de râul de Homorod.
Feldioara se află la doar 20 de kilometri de Brașov.
Dacă în copilărie am cunoscut doar frânturi de ziduri acoperite de vegetație, acum mă bucur să le văd frumos restaurate, inclusiv incinta și turnurile de veghe, devenind un nou loc de atracție pentru amatorii de istorie și fotografie. Într-un fel egoist mă bucur că cetatea nu este încă foarte cunoscută turiștilor (nici măcar celor români) și că de câte ori am ocazia să merg în vizită mă pot bucura de suficientă liniște.
După ce scapi de sentimentul de egoism, te gândești că ai putea împărți și altora vestea că una din cele mai vechi cetăți din Transilvania a “renăscut” și așteaptă în fiecare zi noi și noi călători. Intrarea este liberă, atâta timp cât poarta este deschisă (cum, foarte plastic, mi-a răspuns un paznic).
Ca să ajungi aici, urmezi primii 20 de kilometri din drumul european dintre Brașov și Sighișoara, iar imediat după curba mare din centrul Feldioarei, faci dreapta spre centrul satului. Nu este chiar la vedere, cu toate că profilul i se vede de la distanță, dincolo de lanurile de rapiță de pe dreapta drumului, dar merită tot popasul.
[…] Citește articolul […]