• Menu
  • Menu

Sinaia, puţină istorie şi fotografie

Cerul este îndoielnic deasupra Brasovului. Cu toate astea ne pornim la drum caci e seara Muzeelor Deschise iar anul asta e musai sa vedem Peleșul. Nu m-a incantat in mod deosebit ideea asta de a vizita intr-o anumita zi, gratuit, anumite muzee. Locurile astea pline de istorie trebuiesc gustate pe indelete, savurat fiecare detaliu, ca este el explicat de ghid sau ca este observat de turist. Dar nu asta este povestea serii si nu de asta am mers la Sinaia.

Trebuia cautat un motiv, nu!? Fusesem in urma cu trei ani, incercasem unele cadre foto, dar intre timp ochiul meu fotografic s-a mai maturizat, aveam idei noi si imi doream mult sa vad Pelesul la ora albastra. No, astea-s motivele alea mari si pentru care nu trebuia sa mai stam pe ganduri si sa iesim din casa.

Mănăstirea Sinaia

La Sinaia, de ai bafta cu vremea, sigur n-ai să ratezi Mănăstirea Sinaia, cu vechile sale constructii impartite in doua sectoare, Curtea Veche și Curtea Noua. Manastirea a fost ridicata intre 1690 si 1695 la initiativa marelui spatar Mihai Cantacuzino cel ce i-a si dat numele de Sinaia, dupa muntele Sinai unde fusese anterior in pelerinaj. De-a lungul anilor lacasul a mai fost numit si Mănăstirea Buceagul (denumire data de Patriarhul Constantinopolului, Dositei) sau Catedrala Carpaților (un pseudonim mai recent). Vechea constructie a fost ridicata in binecunoscutul stil brancovenesc, renascentismul romanesc ce a caracterizat perioada anilor 1690-1730 in arhitectura. Biserica noua, cu hramul Sfintei Treimi, a fost ridicata abia la 1846 in timpul lui Gheorghe Bibescu.

Mănăstirea Sinaia

Pentru fotografi biserica noua a fost mai mereu atractia mai mare, cu cele trei turle ale sale. Daca mai ai si onoarea unor nori albi pierduti prin albastrul cerului, cadrul devine si mai fascinant. Asta data am avut doar compania cerului albastru. Se mai plimbau ceva nori rataciti, dar nu in partea in care picau bine in lumina. Alta data … N-a trecut multa vreme si lumina tarzie de dupa-masa a inceput sa se lase plecata si sa faca loc umbrei as ca ne-am pus picioarele in miscare mai departe.

Dar sa mai zicem doua, trei vorbe si despre locuri …

Puţină istorie

Sinaia nu are o istorie veche ca si localitate. Aici nu erau decat ceva stane ale pastorilor din muntii Bucegi si ai Baiului si ceva schituri atestate inca din Evul Mediu (sihastria de la Sfanta Ana sau Schitul Sfantul Nicolae de pe Molomot). Drum pe Pahova exista, spre Brasov, dar nu era nicidecum un drum principal (trecerile se faceau mai ales pe Rucar-Bran sau pe Valea Buzaului). Primul drum in adevaratul sens al cuvantului a fost facut de habsburgi in timpul razboiului austro-turc dintre 1735 si 1739, dar timp de aproape doua secole de la infiintarea manastirii doar cateva locuri izolate au ramas locuite (hanuri sau carciumi iar dupa 1783 a luat fiinta catunul Izvor, dar tot ca nevoie a manastirii). Localitatea Sinaia s-a fondat si dezvoltat abia dupa 1864, dupa intarea muntelui Furnica si a manastirii in proprietatea Eforiei Spitalelor Civile, dar dezvoltarea ei se va face abia dupa construirea Palatului Peles si a caii ferate ce lega Bucurestiul de Brasov, prin Predeal (aceasta localitatea a facut parte din Vechiul Regat si a devenit parte a Brasovului abia dupa organizarea din 1950).

Castelul Peleş

Si am ajuns si la castel. Nu l-am fi avut daca domnii de la Bucureşti nu s-ar fi gandit in vremuri grele ale tinerei tarisoare, România, ca pentru a supravietui intre mancatoria curentelor politice nou formate, lupta pentru recunoasterea internationala a unirii de la 1859 si acceptarea de catre Istanbul a noii directii ar fi mai socotit sa avem un principe strain, cu sprijin european care sa ne faca mai usoara si calea spre (putini ar fi indraznit sa gandeasca la 1866 ca asa de repede va veni …) independenta totala.

Castelul Peleş, luminat la crepuscul.

N-a fost sa fie Filip de Flandra (care-a refuzat principatul), a fost sa fie Carol de Hohenzollern si cu el a inceput o noua etapa in modernizarea României. Nu au trecut decat cativa ani din lunga sa domnie si a pus bazele proiectului din care se va naste Castelul Peleș. Povestea anilor in care a fost ridicat este lunga si plina de evenimente. Pentru prima oara a vazut aceste locuri in vara anului 1866 (primul an al domniei sale) si l-au incantat atat de mult poalele muntelui Piatra Arsa incat l-au determinat sa se gandeasca la acest loc ca temelie a resedintei princiare.

Nu a fost usor sa se ridice constructia. A fost o provocare nu doar din partea muntelui (doi ani au durat lucrarile de amenajare a terenului destinat fundatiei, de la 1873 la 1875, iar la punerea temeliei principele a ingropat cateva zeci de monede romanesti de aur) ci si din partea viitorului rege care a tot modificat in timp multe din planurile initiale, chiar si dupa inaugurarea de la 1883.

Între timp România îşi câştigase independenţa politică, ţara devenise regat şi toate astea în timp ce Peleşul se ridica încet încet. De finalizat complet avea să se întâmple abia în preajma primului război mondial, turnul principal fiind ridicat de exemplu abia pe la 1906, iar terasele exterioare ale castelului vor fi terminate în anul morţii lui Carol (1914). La ridicarea întregului complex regal au muncit ceva arhitecţi (de la iniţiatorii proiectului, austriecii Wilhelm von Dodere şi Johannes von Schultz, la francezul Emile Lecomte de Nouy şi până la cehul Karel Liman, prieten bun al regelui şi finalizatorul proiectului).

Noaptea Albă a Muzeelor

Am lasat in urma istoria. Este o provocare si pentru noi sa avem rabdarea cuvenita a sta la coada de la intrare, dar ar fi pacat sa ratam tocmai partea asta e vizitei noastre. Pentru mine ar fi prima vizita a muzeului Peles si era normal sa ma roada curiozitatea a ceea ce voi gasi in interior. Din capatul de jos al Aleii Peles ce urca spre Sipot si Pelisor, am mai prins ultimele raze ce cadeau pe turnul principal al castelului, dinspre Varful cu Dor, si n-am ratat ocazia de a face doua-trei fotografii. Apoi stam si cugetam strategia abordarii serii la o bere rece pe terasa barului regal …A trebuit sa fie si o prima pacaleala. Nu putem face fotografii din curtea interioara a castelului. Dupa ora opt seara s-a inchis … si asta doar azi, ca e lume, altfel dupa ora sase nu mai ai ce cauta dincolo de casuta paznicului. Pare-se ca ce mai vazusem noi pe la altii sunt abordari pe baza de o mica spaga data celor ce pazesc pe-acolo. Cel putin asa ne-a sugerat unul din paznicii de ocazie. Lasa ca incercam mai pe intuneric si mai pe la marginea padurii, sa vedem pana unde ajungem.

Intre timp, Elena se aseaza la coada de la intrare (v-am spus eu de strategie …) iar noi ne facem de cap in cele 30-40 minute cat dureaza crepusculul. Sigur nu ajunge ea pana atunci sa intre si avem si noi locurile asigurate in fata. Treaba cu padurea n-a functionat. Ne-am furisat ca berbecii, dar se pare ca oricum n-am fost primii, ca poteca era deja facuta. Doar ca de la marginea padurii ne-am dat seama ca nu avem cum ajunge la curte, ca e un zid, ca e abrupt, ca e … Se vede bine ceva si de-acolo. Altadata!

Unii sunt mai resemnati, dar n-am pierdut nimic inca din ceea ce poate oferi acest loc. Coboram la alee, ne imprastiem fiecare in cadrul lui, cu o fatata a cladirii bine luminata (poate un pic prea galbena lumina pentru gustul meu) apoi dupa ce intunericul s-a lasat bine de tot, aflam ca Elena e pe cale sa intre. Ne-am scos … A fost o vizita asa, pe fuga. Gramada mare intr-un grup, explicatii succinte, viteza la inaintare ca vine urmatorul grup si in douazeci de minute inconjurasem deja salonul principal, ceea ce reprezenta asa zisul tur de baza. de 20 lei. E impresionant Pelesul, dar trebuie sa mergi sa-l vizitezi pe indelete, dupa cum spuneam sa-l savurezi. Iar daca-l faci la pachet cu Pelișorul ai sa afli foarte multe din ce a reprezentat Casa Regală pentru Romania si mai ales pentru arta ce au atras-o spre Romania.

Reuşesc mai mereu să pierd lucruri

Inainte de drumul spre casa ar mai fi de spus ca am mai intarziat pe alee vreun sfert de ceas sa cautam acul in carul cu fan. Era a treia oara cand pierd piciorusul de cauciuc al unui bat de la trepied. Prima oara m-a scos Alina, care l-a gasit in zapada, a doua oara m-am scos eu intr-o seara de vara pe strada Republicii, cand m-am impiedicat de el la intoarcere … de data asta i-am pus cruce. Vor mai urma si altele … ca am o usoara inclinatie spre a pierde lucrusoare.

Emi

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *