• Menu
  • Menu

Potecile copilăriei, Măgura Stânii

M-am întors în valea copilăriei. Lungul drum de tren, spre Cluj, apoi cei 70 de kilometri până la Popasul Romanilor, m-au dus cu mulți ani în urmă. Mi-au adus aminte de vremea când treceam Meseșul (așa cum este denumit de localnici muntele Măgura Stânii), pe drumul de care, să ajungem la furat cireșe prin livezile Zalăului, sau când mergeam în Druia, la cules mure, că să strângem și noi un ban peste vara. De ce Meseș, de ce aceste “dealuri”?, cum le-au zis unii prieteni. Pentru că, poate, aici am simțit prima dată cât de plăcut este să privești observi relieful din jurul tău.

Satul Stâna, casa copilăriei
Satul Stâna, casa copilăriei

După-masă ajung în casa copilăriei, pe Valea Stânii, întâmpinat de ai mei părinți și cu mare poftă de odihnă. Las farmecul potecilor pentru a două zi …

E prima zi de toamnnă.

Dimineață soarele și-a scos nasul pe cer, dar norii de pe la hotarele satului nu-mi prevestesc prea bune pentru azi. Cu greu mă las convins să pornim la drum. Să va zic câteva despre locurile astea. Satul Stâna este parte a orașului Zalău, deși de acesta este despărțită de culmea muntoasă a Meseșului. Aflat pe Valea Stânii (sau a Chichișei cum este numită în aval), la o altitudine de 250-350 metri, stă că într-o groapă, valea fiind îngustată la sud, în zona Delniței (un toponim care are legătură și cu faptul că aici este zona de pășunat a satului).

Spre nord se ridică Măgura Stânii (716 m), unul din ultimele vârfuri mai mari ale Meseșului (cel mai înalt este Măgura Priei – 996 m – aproape de pasul Ciucea), iar spre sud, urmărind apa Stânii poți să ajungi în valea mai largă a Agrijului (afluent al Someșului).

Nouă, celor din partea de jos a satului (din centru în aval), ni se spunea “broscari”. De ce? Nu mai țin minte, dar știu că permanent au existat orgolii între suseni și broscari, multe degenerând în mici conflicte de puști țâfnoși. Și când mergeam la scaldă și când mergeam “în sat”. Au trecut ani de la timpurile alea și parcă tot satul s-a schimbat. E mai pustiu, nu vezi atâta lume tânără. De fapt populația a și scăzut de la aproximativ 500 în 1989, la circa 350 de inși în prezent (spusele lui Văsălica lui Gavriluc, unul din cei mai buni cunoscători ai mersului satului). Multe case, fiind părăsite de ceva vreme, au început să se degradeze, să crape pereții, să stea să se prăbușească.

Pe dealul Ijileului.

La primul șicator (denumire locală pentru uliță) întâlnim pietrele drumului roman. Este interesant că acest drum, ce lega castrulul de la Românași de cel de la Porolissum, a rămas la suprafață în multe locuri. Cel puțin în zona cimitirului încă mai este folosit ca drum de către localnici. Nu avea nicio legătură cu drumul sării (Napoca – Românași – Romita – Porolissum) ci era doar unul local și probabil cu scopuri mai mult militare (pe culmea Meseșului era limesul nordic al Imperiului; limes = granița fortificată).

O perspectivă asupra dealului Ijileu
O perspectivă asupra dealului Ijileu

Am lăsat în urmă șicatorul și drumul ce ducea la biserica cea nouă. Până în centrul satului nu e mai mult de jumătate de kilometru, de la startul traseului nostru, de azi. Trebuie să urcăm pe Ijileu, dealul din spatele școlii. De aici pulsa viață satului până acum vreo douăzeci de ani. Poziționarea acestui deal, cu perspectiva spre aproape tot satul, transformase din el locul de “anunțat știrile locale”. Un nene se urca pe Ijileu iar când sună din goarnă de trei ori, toată lumea ieșea în drum să asculte vocea puternică: “Să se știe că …”. Așa începea totul. Veștile de la centru, de la Zalău, erau astfel transmise către tot satul. Și apoi începeau zvonurile …

Satul Stâna
Satul Stâna

Urcăm pe Ijileu pe pantă abruptă, printre pruni și meri pitici, oprindu-ne din loc în loc în iarbă înaltă. Nu puteam să nu arunc privirile către tot satul. Frumoasă panoramă se deschide de aici. Uite Măgura Stânii și culmea ușoară ce se lasă pe lângă Berindei spre sat (pe unde și coboară drumul asfaltat de la oraș). În capătul culmii se vede coasta Priloajelor, denumire dată de la marginea satului, spre confluența dintre Valea Luncii și Valea Stanii (în capătul de jos al satului).

Din vale de la casa lui Gheorghe din Deal, (ultima din sat pe drumul spre Zalău) este zona cu grădini și case “din Dos”. Dincoace de vale, spre est, se ridică dealul împădurit cu cota 414 (Vârful Dealului sau Dealul Rușilor). Acolo ar fi hotarul satului dinspre Jac. Încă este totul verde, încă toamna mai are de lucrat pentru a se instala. Și încă e vreme bună de colindat.

Dealul Topilor.

După turul de orizont pornim iar spre vârful dealului. Trecem pe lângă o coastă cu solul puternic erodat. Așa este de când o știu eu, de mic copil. Apoi poteca se strecoară printre niște tufe de măceș și iese în marile livezi din vârful dealului. De aici în sus la zonă îi zice Dealul Topilor, cu câteva case izolate de restul satului. Îmi aduc aminte că pe aici locuia o familie foarte numeroasă, cu vreo 10-11 copii. Lăsăm în dreapta o vie, cu strugurii frumos copți (aș fi vrut să iau unul, dar trebuia să sar un gard cam neprietenos) și trecem printr-o livada de pruni, prin care poteca s-a pierdut. Da` lasă, că-i Marinică la cules prune și ne îndrumă el spre ieșirea în șicatorul ultimelor case, fără să fim nevoiți să sărim vreun gard.

Am ajuns la capătul de sus al satului, la o altitudine de 400 metri. Prin urmare, avem o diferență de nivel de o sută cincizeci de metri din marginea de jos până în cea de sus. Destul de mult pentru un sat. Nu prea mai cunosc de aici coclaurile. Când mergeam la cireșe ieșeam din sat prin Valea Stânii pe șicatorul Dreveștilor și mergeam în sus până aproape de Druia. Dar e vizibilitate bună și nu avem cum să ne rătăcim.

Din stânga, dinspre Valea Stânii, vine un drum de căruță, mai bine conturat decât cel pe care ne aflăm. Se pare că ăla ar fi vechea cale de acces de la Stâna la Zalău. O fântână părăsită se poate vedea în stânga, într-o văioagă. Am înțeles că ar fi vreo două în zona asta. Cel puțin cea de mai jos are apă (Fântână Mărtioara) și un izvor destul de puternic. Cred că e principalul izvor al Văii Stâna. Pe dreapta, cum urcăm, avem Dealul Topilor (cu cota maximă de 441 m), pe care vine un drum de care dinspre dealul Rușilor. Pe aici apar multe fenomene de degradare a solurilor și așa nu prea roditoare. E o zonă cu multe tufărișuri, pe care culturile agricole nu s-au prea primenit (mai mult cartof și porumb). Ici colo a mai rămas câte un colț de pădurice din marile păduri ce acopereau zona (s-au făcut multe defrișări după 1921, la împroprietărire, pentru că nu era suficient teren arabil).

Pădurea cu Brazi.

Trec pe lângă Pădurea la Brazi. Interesant toponim, pentru că brazi nu-s ci doar ceva pinet în amestec cu făgete. Totuși, localnicii spun la molid, brad iar la pin, molid. E posibil să fi fost ceva molidișuri pe aici care să fi dat denumirea asta. Este o zona interesantă, în care rășinoasele coboară, în amestec, până pe la 400-500 metri altitudine, deși nu e versant expus pe nord.

Măgura Stânii (716 m)
Măgura Stânii (716 m)

Valea Stânii este presărată cu zone de calcar ieșit la suprafață (calcar izolat dar nu până la nivelul de olistolite). De altfel, versantului stânean al Măgurii i se mai zice Dealul Piatră Albă. Pe aici, prin vale este și o casă izolată (la Viorica din Meseș). Interesant cum aleg unii oameni să trăiască izolați…

Pe drum întâlnim mulți muroi, cu fructele coapte. Așa fructe mari nu am văzut niciodată și nu mă pot abține să nu dăm și noi iama prin tufărișurile înțepătoare. În zona asta găsești se găsesc atâtea fructe de pădure … de la simplele mure, până la meri și peri pădureți, cu jucărelele mici și acrișoare.

Am ajuns pe cumpăna de ape dintre Valea Stana și Valea Druia.

De aici, un drumeag coboară până în firul apei, unde se găsește Izvorul lui Groza. De la fântâna asta se intră în Druia, în paradisul zemurișurilor și al muroilor. Când eram mic, veneam aici să culegem mure, în canceuri sau badoace, de le duceam la Gavriluc să luăm bani pe ele (se colectau pentru centrele din Zalău).

Panoramă cu Valea Druii
Panoramă cu Valea Druii

Druia e o veche tăietură (e posibil să se fi defrișat la ras) peste care au crescut numai zmeureturi și muroi. Mai duc pe aici, ciobanii, oile la păscut, dar sunt puține părțile bune de pășunat. Predomină tufărisurile pitice. De sub Druia, în aval, coboară Valea Druii, care, după ce trece peste o cascadă, curge pe lângă casele Mariei din Druia.  Mai jos, după confluența cu un pârâiaș (în locul numit “La Hudă”), formează Valea Jurtenii, ce curge spre Viile Jacului și se varsă în Agrij. Valea Druii (Jurtenii) are circa 8 km de la ivoare și până la vărsare (aproape că și valea Stânii, cu 7, 5 km). Deasupra tăieturii, între molizi deși, se înalta vârful de 681 m al Druii.

Pe la cascadă am fost acum vreo 15 ani, dar nu mai țin așa bine minte zona. Știu că e o potecuță pe sub Druia, până la căderea de apă.  A început să devină atât de interesant să redescopăr toate aceste locuri, dar acum mai mult cu ochi de student la Geografie, încercând să culeg toponime, să înțeleg geomorfologia locului.

Din priviri poți distinge vechiul oraș roman, Porolissum.

Dincolo de Valea Jurtenii, se mai vede un fir de vale. Este Valea Pomătului (trecută pe harta topo drept Valea Prunetului (consider că este o transcriere eronată, pentru că și Vf. Pomăt e trecut ca Dealul Pomilor). Că tot vorbeam de Măgura Pomăt (502 m), de aici, de unde suntem acum, se vede bine dealul pe care a fost construit orașul antic Porolissum.

Ruinele romane de la Porolissum
Ruinele romane de la Porolissum

Era cel mai nordic municipium al Daciei Romane și, deși era lângă limes, castrul de aici nu avea rol de apărare al frontierei, ci de apărare al orașului. Se vede bine jumătatea de oraș de pe versantul sud-vestic, cu amfiteatrul și băile romane.

Porolissum, poarta Pretoria
Porolissum, poarta Pretoria

Dacă ai vedere bună poți descoperi Poarta Praetoria, cea frumos reconstituită în anii 80-90 de către Muzeul de Istorie din Zalău. Locurile astea sunt pline de istorie. Dar despre Porolissum vă voi povești probabil cu altă ocazie, că tot am fost pe acolo. În linie dreaptă nu-s mai mult de 3 km până la ruinele orașului.

Huda Oroieșilor (un fel de uriași).

Intrăm înspre pădurea de pe Măgura Stânii. Este o prelungire sudică, peste culmii, a marii păduri Meseș. Drumul de căruță traversează o zona calcaroasă unde localnicii au fost nevoiți să sape în piatră. Este ca un mic defileu de vreo douăzeci-treizeci de metri lungime. Pe stânga descoperim câteva găuri în piatră (că niște sifoane ale unei peșteri). Deh, nu-mi dădusem seama că suntem lângă Huda Oroieșilor (o mică grotă în calcar, cu urme de foc înăuntru, și cu ceva inscripții române).

Defileul de la Huda Oroieșilor
Defileul de la Huda Oroieșilor

Acum treizeci de ani se putea intra în ea, între timp s-a prăbușit accesul și doar un copil mic se poate strecura, târaș, înăuntru (în schimb, din câte am înțeles, sala interioară este mare).

Măgura Stânii, granița de nord a Imperiului Roman

Traversăm păduricea, ieșind într-o poiana mai largă, cu urme de vetre de foc. Pe aici se desprinde la dreapta un drum de căruță (care pare că duce spre Moigrad  sau spre Ortelec, prin culmea Meseș). E drumul pe care-l prinsesem în primăvară, urcând din Valea Druii spre Dealul Comoarei.

Întoarcem o ultimă privire spre Valea Stânii și spre satul pitit în fundătură. De aici intrăm în pădurea deasă de făget ce acoperă Măgura. În zonă sunt și molidișuri compacte, care par a fi plantate acum câteva zeci de ani. Într-o mică șa întâlnim drumul de pe Druia, la o altitudine de 625 m. De aici, un vechi marcaj turistic coboară la Tabăra Meseș (și de acolo la Zalău). E vechiul drum de care pe care își duceau stânenii laptele la târg, la oraș.

Drumul de care, spre Zalău, pe Valea Stânii
Drumul de care, spre Zalău, pe Valea Stânii

Cotim la stânga pe un drum mai puțin pronunțat dar sigur, peste culme. Încet încet câștigăm altitudine și, după ce traversăm un luminiș bogat în muroi, vedem măgura și releele TV de pe ea. Urcăm tot mai pronunțat, până trecem de 700 metri, pe un drum năpădit de tufărișuri, nefiind folosit de multă vreme. Sus, chiar între relee, întâlnim borna de piatră cu cota 716 m. Asta este Măgura Stânii. Îmi pare rău,că nu am căutat prin zonă urmele turnului roman, parte a limesului imperiului. Există multe semne ale civilizației imperiale pe Măgură. Turnul roman de aici făcea parte din sistemul defensiv al limesului provinciei Dacia. Actualmente amplasamentul obiectivului se prezintă sub formă unei gropi largi cu marginile mai ridicate. Zidurile au fost scoase cu mult timp în urmă, iar la suprafață apar fragmente de tegule și, mai rar, bucăți de ceramică.

Turnul II de pe Măgura Stânii făcea parte din categoria turnurilor cu câmp de observație și cu legătură directă cu mai multe turnuri din sistem, precum și cu castrele din sectorul respectiv (Porolissum și Românași). De altfel, în valea Zalăului, dincolo de Meseș, se aflau dacii liberi iar mai la nord de ei goții ce aveau să devasteze și să reconfigureze toată harta politică a Europei antice. În valea Zalăului s-a identificat o veche așezare a dacilor liberi la Valea Mâții.

De pe Meseș cobori în Poiana Berindei și la Iertaș.

N-am zăbovit prea mult printre relee și, mergând spre vest, am întâlnit clădirea cea mare, cu curte împrejmuită și multe cuști de câini prin interior. Drumul de tractor, marcat cu bandă albastră (turistică) ce duce spre Pasul Meseș (605 m) coboară de aici destul de puternic. Nu trebuie să ținem de el că ajungem mult prea jos în șoseaua europeană Cluj – Zalău. Așa că ne abatem spre stânga, pe niște drumuri de căruță. Unele-s mai vizibile, altele se pierd în pădure dar, încercând să nu fac serpentine prea în dreapta, dau din unul în altul, tot încercând să nimeresc spre Popasul Romanilor. Într-un final dau de un drumeag mai zdravăn, prin făgete plăcute, care se pare că se apropie spre lumină. Printre ultimii copaci, ghicesc casele din marea poiană de la Berindei.

Am ieșit bine. Pe o viroaga ruptă de ape, cobor spre gardul unor acareturi, nimerind pe aleile dintre construcții (au luat între timp nume de străzi, că s-a făcut intravilan aici), în lătrat de câini, mai mult sau mai puțin gălăgioși. În scurt timp ies la șoseaua locală, ce duce spre satul Stâna. Am nimerit aproape de cabana lui Gelu de la FRTS (Federația Română de Turism-Sportiv) de unde se pornește la vale o viroagă puternică ce formează Pârâul Dracului.

După ce trecem de casele de la Iertaș, suntem in bazinul de recepție al Văii Luncii, singurul afluent mai serios al Văii Stâna. Valea Luncii se formează de la confluența Vâlcelei Pleșița cu Pârâul Dracului, în locul numit Ierticiori (unde e și o fântână, La Șipote).

N-apucăm prea mult să ne odihnim și să privim înapoi spre Măgura Stânii, că un Mercedes vechi se apropie de noi. Ce baftă! Văsălica lu` Gavriluc ne culege din drum și ne scutește de cei 3 km de șosea până în sat.

Hartă realizată în septembrie 2007
Hartă realizată în septembrie 2007

De multe ori nu prea știi ce să scrii la final.

Am ajuns acasă și, în răcoarea camerei, adun pe laptop informațiile culese astăzi pe traseu și de la ăi mai bătrâni de aici. Badea Tarzan, aflat în vizită pe la noi – un om mai dintr-o bucată dar cu multe în cap, știe destule despre toponimia satului.

Au trecut mai bine de zece ani de la povestea asta de toamnă și promisiunea de a mai colinda împrejurimile satului nu am reușit să o țin între călătoriile mele. Astfel, îmi este greu să găsesc o încheiere, cu gândul că poate mai este loc de revenit.

Emi

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *