Dimineaţa ne trezim pe o vreme senină și răcoroasă. Aici, în Catania, doar dimineţile sunt răcoroase. Pe ușa balconului, larg deschisă, intră mirosul de lavă. L-am simţit din prima zi și îmi aduce aminte de mirosul pietrelor de pe terasamentul căilor ferate. Păi tot vulcanice-s și ele, nu?
Conul muntelui de peste 3000 metri se vede peste clădirile orașului, peste catedrala din oraș. Sub balcon, în Piaţa Federico di Svevia, se ridică din adâncul pământului zidurile uriașe ale castelului Ursino. El este dovada că istoria Siciliei nu a putut să nu depindă de capriciile vulcanului. Baza castelului se află la 10 metri sub nivelul pieţei iar explicaţia este simplă.
Catania de azi este construită pe un strat gros de lavă, adusă până aici de vulcan la erupţia din 1669. Normanzii, când au cucerit Sicilia în secolul XI, au ridicat pe malul mării Mediteraneene un castel numit Ursino. Acum, marea e la aproape 2 kilometri.
Erupția Etnei a îngropat Catania în lavă, acum 350 de ani, luând cu ea și 17000 din cei 20000 locuitori ai orașului și, mai mult de atât, a împins marea îndărăt, cu forţa pământului curgător.
Spre Etna, cu autocarul AST.
Încărcăm rucsaceii cu tot ce avem nevoie și pornim spre autogară. Un singur autobuz pleacă din oraș spre Refugio Sapienza, baza de ascensiune către vulcan, și acela e la ora 8 fără un sfert dimineaţa. Este o cursă AST (una din companiile siciliene de transport interurban) și se ia din autogara cu același nume (aflată faţă în faţă cu gara Cataniei), un bilet costând 4 euro dus/întors.
Cu greu, autobuzul se strecoară pe străzile înguste ale orașului, începând să urce piemontul muntelui. Traficul e dificil și, abia după ce ieși din suburbiile orașului, începi să prinzi viteză. Am plecat de la nivelul marii și vom urca până la 1900 metri, trecând prin orașul Nicolosi (800 m altitudine).
Imediat ce ieși din oraș poţi vedea primele semne ale distrugerilor provocate de Etna în 1983 și 2001. Pe marginile șoselei, prin grădini verzi, se pot vedea ici colo îngrămădiri mari de lavă solidificată. Apoi, urcând mai sus, drumul traversează câteva câmpuri imense de lavă, el fiind de altfel distrus de ultima erupţie. Industria turismului, prezentă oriunde în Sicilia, nu a lăsat să treacă prea multă vreme până să fie reconstruită calea de acces. Lăsăm în urmă bogatele grădini și păduri crescute pe solul vulcanic, și intrăm într-o zonă aridă în care doar șoseaua mai schimbă ceva din monotonia peisajului.
Refugio Sapienza.
Am ajuns la Sapienza. Doar numele vorbește de „refugiu” căci de fapt suntem într-un mic complex de cabane turistice, din care cea mai mare și mai cunoscută este Refugio Sapienza. Într-o mare parcare, plină de chioșcuri cu suveniruri și carţi, coborâm din autobuz, simţind brusc răcoarea altitudinii. Deasupra cabanei se vede linia telefericului ce duce la cota 2504 (Funivia Terminal).
Telegondola Funivia dell’Etna a fost inaugurată în 1966, urcând iniţial până la cota de 2930 metri. Violenta erupţie din 1971 a distrus staţia finală, iar traseul noii gondole a fost scurtat până la o staţie terminală la 2607 metri (şi aceasta fiind distrusă de erupţia din 1985). Staţia finală actuală, situată la 2504 metri, a fost inaugurată în anul 2004.
Ne înghesuim și noi la coada ce se formase la bilete, căscând ochii pe pereţi pe la hărţi, fotografii și către un televizor ce dădea imagini de sus (bănuiesc că de la Torre del Filosofo).
27 euro dus/întors de persoană: Atât costă „distracţia” de a urca cu funicularul de la 1900 metri până la 2500. Dacă optam și pentru microbuzul 4×4 ce urcă până la Torre del Filosofo, mai scoteam încă pe atât din buzunar. Dar unde mai era farmecul de a urca pe jos (și apoi economia aia o puteam investi în celebra îngheţată italiană, ce a constituit mare parte din bugetul nostru pentru Sicilia).
De la Sapienza la Piccolo Rifugio, cu Funivia.
Mica gondolă pornește din loc și începe să urce, balansându-se, pe coasta muntelui. Trebuie să stea fiecare din noi pe câte o parte și pe centru. Așa am fost instruiți la plecare. Altfel, de la balans, poţi să te dai peste cap cu cabină cu tot iar la mine n-am prea multă mâncare ca s-o pot înlocui pe cea digerată nu de multă vreme.
Sub noi peisajul arid, alternează cu roci mari, proaspăt solidificate de la ultima erupţie, și cu câmpuri de nisip negru, de la erupţii mai vechi. Eroziunea lavei este puternică în timp. Din când în când mai vezi smocuri mici de plante verzi-gălbui, semn că natura va încerca în timp să își reia cursul firesc. Până la următoarea erupţie! Cea din 2003 a distrus până și funicularul și instalaţiile de ski existente pe munte. Pare de necrezut dar iarna Etna se transformă într-un loc foarte căutat de schiori.
Pe sub noi văd la un moment-dat un grup de 3 bătrânei care urcă cu spor poteca șerpuită peste Muntele Silvestri. Ori au voință, ori nu-i grăbește nimeni. Pe noi ne grăbește ideea că de pierdem ultima telecabină de coborâre, pierdem și autobuzul, și nu mi-aș dori să mă văd stând la ocazie spre aglomerata Catanie. Pe de altă parte este atât de arid și de comun peisajul încât îți vine să cauţi să ajungi cât mai repede la zonele cu activitate vulcanică aflate în partea înaltă a muntelui.
Am coborât din gondolă la Piccolo Rifugio, punctul final al instalaţiei pe cablu ce-ţi scurtează accesul spre vârf. Suntem la 2498 m și începe să se simtă tot mai tare aerul rece de altitudine.
Spre Torre del Filosofo, prin Pian del Lago
Odată scăpaţi de strâmtoarea gondolei, ieșim în drumul larg ce venea hai hui dinspre Sapienza, alături de alţi turișți. De fapt alături de puţinii care și-au pus în plan să meargă pe jos mai departe. Majoritatea se înghesuie spre Mercedesurile 4×4 ce fac un dute-vino spre Torre del Filosofo.
Pe un panou indicator putem citi câteva sfaturi utile unei ture spre craterele centrale. Primul care sare în ochi este sfatul de a fi neapărat însoţit de un ghid pentru a fi mai în siguranţă. Sincer, cred că e pus mai ales pentru vreme nefavorabilă și pentru a susține activitatea de ghidărie montană de pe Etna. Vremea ține cu noi și avem destulă experienţă montană pentru a urcă singuri până la Torre del Filosofo (planul minimal). Prin urmare ne așternem bocancii la drum, ignorând în schimb și al doilea sfat de a nu urma drumul carosabil ce duce sus (te vor umple Mercedesurile turistice de praf). Perfect sfat, doar că mai lipsea să găsim și acea potecă marcată. Cel puţin pe aici … nu-i!
La prima curbă a drumului întâlnim două excavatoare care sapă de zor la stânga de noi. Vreun nou drum? Ne îndreptăm spre partea dreapta a muntelui, către La Montagnola, craterul care s-a format la erupţia din 1763 și este situat la 2638 metri altitudine. Spre el se vede o potecă clară, care ne îndeamnă la drum. Nu de alta, dar decât să urcăm pe drumul prăfuit, pe unde la fiecare câteva minute trece un autobuz, mai bine ne cocoţăm un pic spre primul crater serios ce l-am întâlnit pe Etna.
Potecă suie mai mult de-a coasta panta craterului stins, pentru ca după vreo zece minute să se bifurce. La dreapta sui pe Montagnola, iar la stânga cobori într-o mică depresiune (Pian del Lago) dincolo de care se vede drumul de mașină. Dacă vrem să ajungem pe Etna, pe acolo e calea! O scurtă pauză mai dă hainele jos de pe noi. Deși suntem atât de sus,căldura soarelui începe să răzbată răcoarea. Pe cer nu e niciun nor, doar acolo sus pe Etna un firișor fumegă împrejurul craterelor, dar fără a avea vreo legătură cu norii.
În Pian del Lago poteca își pierde conturul, dar câte un băţ înfipt în nisipul negru ghidează calea. Totul a devenit prăfos, zici că eșți într-un deșert. Doar nuanţele diferă. Aici totul este negru. Dincolo de drum peisajul nu se schimbă prea mult, doar apariţia rocilor solitare mai diversificând terenul. Și nu ai cum să nu evidenţiezi și mirosul specific.
Craterele de pe vârf nuse văd încă, fiind bine ascunse de Frumento Supino, un crater de 2844 m, în spatele căruia ar trebui să fie Torre del Filosofo (punctul terminus al călătoriei cu Mercedesul turistic). Noi urcăm poteca destul de ușoară, pe sub coastele de lavă ale lui Supino, având grijă că la fiecare sfert de ceas să mă opresc și să scutur bine bocancii de pietricele. Dacă și-ar fi avut vreo utilitate parazăpezile lăsate acasă … acum era momentul!
Încă două-trei serpentine și potecă se bifurcă. Avem de ales o urcare pe linia de cea mai mare pantă spre Frumento Supino sau câteva serpentine de-a coasta mai mult, cu o urcare ușoară spre Torre del Filosofo. Deși craterul din stânga mi-ar face cu ochiul (sus se și vede o linie continuă de turișți, gură cască înspre partea opusă, probabil la ce se întâmplă prin hăuri), panta mă dezarmează. Imaginează-ţi să urci o dună de nisip înclinată la 30-40 de grade. Cam sadic.
De aici se deschid craterele centrale și putem admira peisajul pe care l-am tot poftit. Cel din dreapta deși nu pare a fi cel mai înalt, fumegă de zori, peste pantele gălbui-roșiatice colorate de emanaţiile de sulf. E vorba de Cratere di Sud-Est puțin mai înalt de 3000 de metri (cu exactitate 3067 m). Din el s-au scurs printre cele mai din urmă erupţii de lavă (de exemplu cea din 2006), care au coborât pe coastele muntelui spre est și spre sud-vest. De altfel printr-unul din aceste câmpuri de lavă vom străbate noi mai departe spre vârful Etna. Mai la stânga de Cratere di Sud-Est se vede celebrul Bocca Nuova, căscat chiar lângă vârful principal al vulcanului (cel cu cota de 3321 m), vârf care se distinge bine de aici (acoperit cu albul de la sulf, zăpada vine mai târziu de octombrie).
Mai sunt vreo două sute de metri și ajungem la Piatra Filozofilor (Torre del Filosofo). Facem o scurtă pauză, cât să citim ce scrie pe panourile indicatoare. Dincolo de gardul de lemn ce înconjoară refugiul, începe „zona periculoasă” a muntelui, acolo unde se recomandă să urci doar cu ghid. Vremea este impecabilă astăzi, așa că vom trece peste toate avertismentele și vom încerca să ajungem sus sau până unde ne-or ţine puterile înmuiate de aerul e rar și îmbibat cu sulf toxic.
Ascensiunea spre Bocca Nuova
Lăsăm în urmă grupurile mari și zgomotoase, aduse până aici de vehiculele 4×4 și pătrundem pe un drum bine săpat prin câmpurile mari de lavă. La început traversăm lava veche de câteva zeci de ani, destul de dezintegrată, iar apoi intrăm într-o zonă cu urme ale erupţiei din 2006. Încet, dar sigur, luăm altitudine și când ajungem pe la 3000 metri ne oprim pentru prânz. Înșirăm la marginea drumului, peste câteva pietroaie vulcanice, punga cu mâncare și începem să roadem la salam italiene, măsline și mozzarella ieftină și proastă (așa se întâmplă când te zgarcesti). Ochii ni-s atenţi mai mult la craterele centrale decât la mâncare și mintea ne e la fel, dusă în sus.
Ne-am decis! Urcăm până pe vârf. Am întâlnit un băiat și o fată ce veneau de pe Etna. Au ales traseul ce ocolește tot vârful pentru a urca spre craterele dinspre nord. Noi suntem cam în limită de timp, așa că dacă vrem să facem ceva trebuie să luăm muntele în piept pe o potecă ce abia se distinge pe versant (prin coloritul ușor diferit faţa de restul pământului). Nici nu m-aș fi gândit că e potecă, dacă n-aș fi zărit două siluete ce tot urcau ce vreo jumătate de ceas și acum erau foarte aproape de vârf.
M-am uitat la ceas. Este ora 13. Dacă băgăm tare, la ora 14 suntem pe vârf și ne rămâne timp suficient să ne întoarcem la telegondolă. Doar că e ușor de socotit și mai greu de urcat. De aici, de la 3000 metri aerul a devenit de nerespirat. La fiecare adiere de vânt ce coboară dinspre crater, mirosul de sulf ne înăbușă respiraţia. Urcăm foarte încet, pas cu pas. Apoi ne oprim, ne întoarcem cu privirile spre poale și respirăm cum putem pe sub baticurile ce le ţinem pe față.
Cei doi turiști ne-au sfătuit să mâncăm multe dulciuri. Se zice că respiri mai ușor și nu simţi așa tare gazul. Mai urcăm un pic. Am trecut de 3000 metri. Ne-am oftica amândoi să ne întoarcem de aici. Cât mai e? La 3200 panta s-a stricat rău de tot și poteca e tot mai nisipoasă. Un metru urc, jumătate de metru alunec înapoi prin nisipul tot mai adânc. În dreapta, Cratere di Sud-Est e sub noi. Apoi ne întâlnim cu un grup ce coboară. Nu mai e mult. Deja nu mai zărim craterul, semn că suntem pe panta de sub creastă.
Vârful Etna (3343 m)
Ultimii douăzeci de metri parcă nu se mai termină. Suntem la aproximativ 3280 metri, după GPS. Ce văd de aici întrece orice așteptare. Nici nu reușesc să identific craterele (abia la coborâre aveam să-mi cumpăr o hartă). În dreapta, la vreo 200 de metri pare a fi o zonă stâncoasă puţin mai înaltă. Cu siguranţa e vârful. Da` naiba știe care o mai fi și ăla, că din cele trei cratere care le văd, nu pare a fi vreunul mai înalt că altul.
La doi metri de mine se cască hăul de câteva sute de metri, iar de jos urcă coloane de fum. Toţi pereţii sunt alb-gălbui-roșiatici. Uite ce am inhalat eu până aici! Mi-au ingheţat mâinile pe declanșatorul camerei foto, dar nu mă pot opri. De câte ori în viaţa ţi-e dat să urci pe Etna? Normal că trebuie să „furi” cât mai multe imagini.
Mi-aș fi dorit o erupţie, două, din alea cu coloane de lavă arzând, de amorul fotografiei, dar mai bine nu. Te uiţi de jur împrejur, tragi bine în piept tot peisajul (având grijă să nu tragi și prea mult sulf), după care zici: La valeee și zi mersi că n-a erupt chiar azi!
Zgribuliţi de frig (să fie pe la 0 grade) n-am stat decât 10 minute pe vârf apoi ne înșiram pe același drum pe care am venit. Nu suntem singuri. O echipă de turișți cu camere mari de filmat, insoţiţi de doi ghizi, coboară înaintea noastră. Ei sunt destul de sociabili. Ghizii, mai morocănoși.
Fără prea multe detalii despre coborâre.
Pe la jumătatea pantei, ne lăsăm mai la stânga pe o altă potecă abia ghicită. Se pare că scurtează mai mult drumul spre „casă”. Apoi „nisipul” se termină și începe iar câmpul de lavă, cu poteca clară ce îl traversează.
La vale nu vă mai plictisesc cu detalii. Am intrat iar în drumul lat ce duce la Torre del Filosofo, de unde ne-am dat mai departe la vale spre Piccolo Rifugio pe aceeași potecă pe care am urcat. După-masa a adunat și ea primii nori spre Etna (în primele zile deși toată coasta Siciliei era inundată de soare, vulcanul a stat mereu ascuns sub plapumă neagră), astfel că ne bucurăm că numai bine am prins cele mai bune ore din săptămâna asta pentru ascensiune.
La gondolă nu era prea mare înghesuială. Am ajuns aici mai repede decât am fi crezut. Dacă ascensiunea ne-a luat vreo 3 ore, am coborât cei 800 metri diferenţă de nivel doar într-o oră. E drept, n-am făcut pauze decât atunci când nu mai suportam pietrișul din ghete.
Mai avem o oră până la autobuz. Pierdem vremea pe la Refugio Sapienza, la o terasă, în căldura după-amiezii. Mi-era așa o poftă de Cola rece că nici nu m-am uitat la preţul de 2, 5 Euro. Să fie primită! Și acum, când cu siguranţă nu prea mai aveam nevoie, am găsit și harta mult dorită cu Etna. Probabil că nu voi mai ajunge vreodată pe aici, dar nici nu puteam să ratez șansă de a-mi completa colecţia de acasă. Și nici nu m-am zgârcit la buzunar să dau 7 euro.
În autobuz aceeași lume că la venire. Normal … e doar unul pe zi. Apoi începe să reapară verdele în peisaj, pe urmă orășelul Nicolosi, suburbiile Cataniei și la final aglomeratul oraș.
Seara mâncăm la răcoarea terasei suspendate, în dreptul Castelului Ursino. Un somn lung și fără griji, iar mâine putem pleca linistiţi spre casă, căci am văzut tot ce ne-am dorit.
Ariverderci Sicilia.
Leave a reply