Torres del Paine

Laguna Torres și granitele Torres del Paine

De la Puerto Natales la Laguna Amarga.

Ne-am trezit cu noaptea în cap să ajungem în timp util la autogară. Bine, noaptea-n cap la latitudinea asta sudică înseamnă vreo șase și ceva dimineața, pentru că soarele răsare târziu în Puerto Natales (8 și jumătate). Despre drum nu am ce să vă povestesc, beznă totală, frig rău în autocar, oboseală crâncenă, somn de voie pe ruta 9 patagoneză.

Ne-am trezit abia când s-a gătat asfaltul și bine-am făcut. Nu știu cum am nimerit perioada asta din an, dar am ajuns la munți fix la roșul răsăritului. Doamne, cum ardea Torres del Paine! Și ce răsărit cu cer senin.

Torres del Paine, văzute din autocar.

Să țină toată ziua, sper. Aș avea totuși de reproșat șoferului că putea să-și mai spele și el un pic geamurile în fața unui așa spectacol al naturii.

Guarderia Laguna Amarga, poarta către stânci și gheață.

Ce milităros sună! Da, pe-aici te oprești să plătești taxa de intrare in parcul național. Pap-pac, încă 35$ (de fapt 21000 peso, dar să fie mai pe înțeles).

Guarderia Laguna Amarga este la răscrucea mai mult drumuri de prin Torres del Paine. Dacă vrei să parcurgi celebrul ”W”, tot de pe aici trebuie să-ți planifici plecarea. Din lipsă de timp (trebuie să stai măcar două săptămâni să scotocești cele mai cunoscute locuri din masiv), noi aveam să parcurgem doar o porțiune din celebrul traseu, având ca destinație Campamento Torres.

Hartă: de la Puerto Natales la Guarderia Laguna Amarga
Vă spuneam că sună milităros denumirea punctului administrației parcului. Păi milităroși sunt și rangerii. Înainte de a ne viza biletele, ne-au făcut un zdravăn instructaj despre ce avem voie și ce nu avem voie prin parc. Focul nepermis se pedepsește și cu închisoarea, să vă fie clar! Nu știu dacă se merge până la extrema asta, dar nu puține au fost situațiile când au fost expulzați din parc turiști pentru simplul motiv că au încercat să încălzească o conservă de ton în afara locurilor special amenajate.

În 2011, un turist israelian a pornit, din neglijență, un foc ce a distrus aproape 7% din suprafața parcului, arzând vegetație ce crește foarte greu (arbuști cărora le-au luat 200 de ani să ajungă la maturitate).

Cu instructajul făcut, ștampila parcului trântită pe pașaport (de amintire), ne mai rămâneau de negociat sau nu cei 12 kilometri de drum ce ne despart de Hosteria Las Torres (poala muntelui, de altfel). Bine că am avut cu să-i facem, că altfel cred că ajungeam să ne rostogolim rucsacii la deal. 3000 pesos și un microbuz plin de praf ne-au scutit de necaz. De-acum începe partea faină.

Nu ne-am dat jos din microbuz în locul cel mai potrivit şi ne-am dat seama prea târziu că mai aveam de mers încă 1 kilometru până la Hotel las Torres. Dar, tot răul spre bine. De pe drumul prăfuit se deschide o largă perspectivă spre Mont Almirante Nieto (2640 metri) şi căciula lui de gheaţă albă sub nesfârşitul albastru de pe cer. Puţin mai în dreapta, încep să se piardă din priviri turnurile de piatră ale celebrelor Torres del Paine. Pentru priveliştea asta am venit tocmai până aici.

Răscruce de drumuri sub Almirante Nieto (2640 m). Traseul nostru va fi prin valea dintre cele două planuri de făget.

Hotel las Torres

Mijlocul de aprilie ne duce tot mai mult spre iarna australă, dar cu toate că suntem la latitudini apropiată de cele europene, contrastele sunt mai puternice. Nu suntem cu mult de-asupra nivelului mării iar trecerea de la câmpii spre munte se face brusc, pădurea lipsind aproape cu desăvârşire. Acolo unde vezi pâlcuri de pădure, sunt întinsele suprafeţe de fag austral (destul de pitic), bine colorat în roşu în perioada asta a anului. Imediat deasupra, la nici 1000 de metri deasupra mării, pajiştile alpine, stâncile şi gheţarii ocupă apoi locurile, până la albastrul cerului.

În dimineaţa asta de toamnă, bruma s-a aşternut binişor pe pajiştile înierbate. Destul de “motivant” pentru următoarele nopţi de dormit la cort. Abia sub lumina soarelui începe să se topească.

După vreun sfert de ceas am ajuns la Hotel las Torres, un complex de cabane frumoase de lemn, întinse strategic în acest pitoresc loc de sub masivul Paine. Este unul din cele mai cunoscute “noduri” turistice din parc, de aici putând alege să mergi pe „Marele O”, înconjurând masivul, sau pe „Marele W”, intrând pe frumoasele văi ce te duc până în inima stâncilor şi a gheţurilor (lacul Grey, valea Franceză sau a noastră vale Ascensio, spre laguna Torres).

Hotel las Torres, intrarea noastră spre Valea Ascensio.

Mulți s-ar întreba de ce alegi să stai cu cortul prin munții aceștia, când sunt atâtea posiblități de cazare (hoteluri, cabane sau hosterii). Păi, ești cam la capătul lumii și prețurile sunt pe măsură. Am fost doar curios cât ar costa o cameră dublă aici (400$, pe Booking). Descurajant, nu?

De la Las Torres mai mergem un pic pe plan, până ajungem la podul de lemn ce traversează valea Ascensio. Aici este una din puținele surse de apă pentru următoarele câteva ore, astfel că nu trebuie ratată ocazia. Gata, s-a terminat cu plimbarea, începe partea aia când rucsacul te trage la vale și simți că îți intră picioarele în pământ.

Travel-the-World.ro la un scurt popas cu muntele Almirante Nieto de pază.

M-am tot plâns de rucsaci. La cântar ieșise vreo 23 kilograme, din care aproximativ 8 reprezentau doar lucrurile foto. În rest, deși totul fusese bine calculat și cântărit, aveam nevoie de cort, saltele, saci de dormit de puf, primus și butelii de gaz, mâncare cât mai neperisabilă și compactă, tacâmuri, trusă de prim ajutor, haine de schimb și echipament impermeabil de vânt și ploaie. Toate, se adună și este greu să renunți la ceva, mai ales că vremea este foarte capricioasă în perioada asta a anului.

Valea Ascensio

Poteca nu urmărește valea, ci urcă pe un versant, la liziera de jos a pădurii de fag, într-un zigzag continuu. Din când în când, pe lângă noi trec gauchos călare făcându-ne ascensiunea să pară și mai grea. Patagonia este plină de acești gaucho, călăreții ce reprezintă imaginea spiritului liber sudamerican.

Hartă: de la Hotel Las Torres, la Laguna Torres

Pauzele sunt foarte dese, încercăm să menținem grupul compact, dar ai vreme să te bucuri de peisaj la fiecare pas. Cu cât urcăm, perspectivele se închid în față dar se deschid larg în spatele nostru. Ascuns sub cețuri se vede urma marelui lac glaciar Nordenskjold (denumit așa după cunoscutul explorator suedez) iar departe în zare, cupola impresionantă și de neconfundat a muntelui Balmaceda (cel de care vă povesteam în Puerto Natales).

Torre Balmaceda

De la Hotel las Torres până la destinația de azi, Campamento Torres, ghidurile spun 3-4 ore de mers. Asta depinde și de bagaje. Noi am scăpat deocamdată de partea cea mai grea de urcat și am ieșit pe o curbă de nivel deasupra văii. Urmează o ușoară coborâre spre Refugio Chileno. Acum valea se vede până la închiderea ei între munți, cu o frumoasă pădure colorată crescută pe o parte din versanți.

Valea Ascensio, destul de aproape de Refugio Chileno (acolo unde poteca întâlnește valea).

Refugio Chileno

Profităm de această coborâre să ne mai relaxăm spatele. Trecem pe lângă un izvor de apă, apoi traversăm valea peste un pod și am ajuns la primul popas, refugiul amintit. După atâtea greutăți, consider că merit și eu o bere rece. Scumpă nene! Vreo 5000 pesos (7-8$ nu mai știu cât). Refugiul nu prea e refugiu, e mai mult cabană cu bucătărie și locuri de cazare. Dincolo de curte este un camping bine ascuns la umbra în pădurice. Aici poți și închiria corturi, saci de dormit, nu e neapărat nevoie să le cari în spate (așa ca noi). La cât am suferit prin Torres del Paine, mi-e tare greu să mă convingi ca data viitoare să mai umblu cu casa în spate.

Refugio Chileno

Gata, ne-am odihnit prea mult și pentru că nu mai avem prea mult de mers, preferăm să o luăm la pas încet, să nu ne zdruncinăm prea tare. Șerpuind pe lângă apă, traversăm frumoasa pădurice colorată, care ne lasă la câte vreun luminiș să admirăm și pereții de la Torres. Impresionant vă spun, oricât m-aș repeta.

Panou turistic in Torres del Paine
Torres del Paine începe să-și arate turnurile. Între Refugio Chileno și Campamento Torres.

Campamento Torres

Campamento Torres se află pe vale, dincolo de o frumoasă poiană cu perspective asupra culmilor lăsate în urmă. Este destul de simplu și de neamenajat față de alte campinguri întâlnite în parc. Pui cortul oriunde dorești și găsești un loc cât de cât drept între rădăcinile copacilor. Există un WC amenajat și un loc ce ține de “lobby” unde se adună turiștii să întrețină focul sau să folosească primusurile. Căci da, doar aici ai voie să folosești focul.

Poiana de la intrarea în Campamento Torres.

Trebuie să știi că în sezon trebuie să îți faci rezervare din timp pentru a campa aici, deși nu costă nimic. Este un camping administrat de CONAF (parcul național) și destul de restrictiv. Nu ai voie să campezi decât maxim o noapte iar dacă vii fără rezervare ai toate șansele să te trimit la vale, la Refugio Chileno. Într-un fel îmi place că știu să se țină de reguli și astfel să respecte natura să nu fie prea “agresată” de către drumeți.

Ca fapt divers, se pare că în sezonul 2017/2018 Campamento Torres a fost închis, astfel că refugiul de mai jos a rămas singura opțiune pentru campare.

Ce bine este fără rucsaci în spate. Atât de bine de îmi vine să nu mai am răbdare să montez cortul și să trag așa un pui de somn la umbra arboretului. Dar hiking-ul are și responsabilități astfel că ne împrăștiem prin tabără căutând locurile bune. E de muncă să stai să cureți bine platforma de sub cort, de crenguțe, pietre, ace, orice ți-ar putea înțepa salteaua bazată pe pernă de aer. Un astfel de “accident” ți-ar compromite confortul termic pe următoarele nopți.

Apusul la Laguna Torres

Se pare că nu ne-a ajuns cât am realizat astăzi. Mai este ceva vreme din zi lumină așa că ne trece brusc o idee prin cap. E drept că cel mai bun moment pentru a fotografia celebrul perete este dimineața la răsărit, dar ce-ar fi să urcăm de două ori?

Ar fi doar 45 de minute, e drept pe o diferență de nivel de aproape cinci sute de metri. Nu am reușit să fim toți la fel de convinși dar fotografii ne-am urnit repede din loc, fetele rămânând la odihnă.

Fără zecile de kilograme în plus tot mi se pare anevoioasă panta. Am părăsit firul prietenoasei văi pentru a urca pieptiș o cărare de piatră destul de accidentată. Apoi, când parcă nu se mai termină drumul, lumina răzbate prin făget, drumul se deschide și ajungem într-o “pajiște” nesfârșită de grohotișuri pe care trebuie să o luăm drept în piept. Dar, imensele turnuri de piatră vin tot mai aproape de noi.

Fagi australi înroșiți de toamnă și câmpuri de grohotiș spre laguna Torres.

În spate, valea s-a deschis cu totul spre niște munți golași. Nu-s la fel de spectaculoși ca ce ne așteaptă, dar pe mine mă fascinează peisajul ăsta aproape arctic.

Valea Ascensio.

Mai avem de ocolit niște blocuri imense de piatră, cărate de ghețari la vale în vremuri de demult, și ajungem la marginea lacului, aproape de deversor. Aici ne oprim. Muți. De uimire! Am văzut multe fotografii în perioada de pregătire a vacanței, dar ceea ce era aici de aproape puteai atinge cu mâna, nu pot exprima în cuvinte.

Torres del Paine, văzute de la Laguna Torres (aprox. 900 metri)

De pe malul lacului, se ridică magnific, spre recele cer chilean, trei turnuri de piatră, cu formă de pâine, ca să te exprimi mai plastic. De altfel de aici și vine denumirea de Torres del Paine (Turnurile de Pâine).

Noi suntem la vreo 900 metri altitudine, iar ele se înalță până la 2860 metri în Torre Sur, celelalte două având 2800 m (Torre Central) și 2246 m (Torre Norte), aproape cu două mii de metri de perete vertical. N-am mai văzut așa ceva, poate doar sub pereții Eigerului.

Se pare că și vremea a ținut să nu fie chiar atât de capricioasă cu noi, cel puțin astăzi, astfel că aveam parte de un spectacol natural în fața ochilor. Și urma să avem următoarea dimineață unul și mai. Nimic nu se poate compara cu ora albastră care de fapt foarte movulie și un răsărit de soare care este foarte galben, aici la Torres del Paine.

O dimineață movulie și încă o ascensiune la Laguna Torres

După o noapte de somn în aerul rece chilean ne-am trezit devreme, în noapte, și am urcat la lumina frontalei traseul făcut și cu o zi înainte pentru a prinde primele culori de lumină pe pereții reci de piatră și gheață.

Ora albastră la Laguna Torres.
Galbenul atât de specific al pereților, imediat după răsăritul soarelui.

Nu eram singurii la laguna Torres, mulți drumeți venind exact ca și noi să se bucure de spectacolul dimineții. Pentru asta nu am regretat niciun moment cele 3 kg ale trepiedului cărat în spate toată vacanța noastră.

Urmează alte zile, alte peisaje, întâlniri surpriză la capătul lumii, puternice vânturi și nelipsita faună patagoneză.

Emi

În urmă cu zece ani a avut parte de prima călătorie în afara țării. Au fost două săptămâni de vis printre verdele pășunilor, albul ghețarilor și albastrul cerului, în mijlocul Alpilor. L-a molipsit atât de mult aerul tare al vacanțelor, încât de atunci nu s-a mai putut opri din călătorit.

View stories

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.