• Menu
  • Menu

Fundata și Bran – iarna e ca toamna

-Hai mai Oli, nu te lua după vremea de pe Accuweather!

Nu prea simt eu să iasă azi soarele. Mă dădusem jos din pat doar pe la ora zece, după o noapte de “discuții fotografice”, însoțite de mult vin fiert. Nu i-am dat eu afară, au plecat singuri pe la două noaptea. Doi, iubindu-se în taxi, celălalt pe trotinetă. Am rămas eu, vinul fiert și durerea de cap de dimineață. Pe la prânz, după un puseu de hărnicie (în care am scăpat și de vasele din bucătărie și de mic dejun), mă sună Oli. Uitasem că azi trebuie să facem ceva. (-Hai, te iau într-un sfert de oră din față blocului.)

Și uite așa încep turele de care poate îți amintești mai mult decât de altele. Dintr-odată, și fără să stai prea mult pe gânduri. După cum ar spune Neil Young, “like a hurricane”. Șoseaua Rasnovului îmi confirmă temerile. Norii negri se lasă până jos, aproape de șosea. Pe nicăieri nu vezi vreo altă pată decât gri, gri mai închis și negru, dar nu prea negru. Branul îl lăsăm la stânga. Nu-i lumină nici cât să stai să bei o bere într-o cârciumă. Poate până la întoarcere … Serpentine multe, rău de curbe, Tina plângăcioasa; cam așa arată șoseaua până la Drumul Carului.

-Hai șefu`. Nu cumperi unul?

În ochi îmi sare nouă modă de pe Rucăr-Bran … să vinzi căței. Cât mai mici, cât mai scumpi, cât mai scumpi la bani; cum stăteau în frig că la expoziție!
-Du-te bă! Să-mi bat joc de el să-l țin în balcon!?
Alte serpentine sunt urmate apoi de trecerea în Argeș. Tot umblăm după lumină, dar lumina o fi doar la Dunăre. Doar nu aveam să-i cred pe aia de la TV cu desenele lor bine colorate. Facem cale întoarsă. Astăzi nu ne-a reușit. Totuși, în Fundata, atracția bisericii este prea mare. Ce dacă lumina este tristă și plicticoasă? Hai să încercăm și noi primele noastre HDR-uri. Un trepied, o telecomandă, un pic de frig în oase și oameni plictisiți să ne aștepte în mașină. Dar … să vedem!

Biserica de lemn de la Fundata.

Apoi ne lăsăm spre Bran, cu gândul că n-am plecat cu mâna goală acasă. De pe ultimele serpentine ce se lasă spre Moeciu de Jos, o rază de lumină acoperă o stâncă răstignită deasupra Branului. Și parcă nu vrea să plece, ne așteaptă!

-Oli, oprește, e momentul nostru!

Nu știu cum am alergat peste șosea, spre podul râului Turcu. Dar nu mi-aduc aminte să mă fi uitat după mașini. Lumina e bestială. Păcat de acoperișul ăla și de stâlpi, sârme. Când le-or da și ăștia jos? De ce nu am mai mult de 85? Oli plânge la 70. Dar nu-i vreme de pierdut. Nu cred că durează totul un minut. Și ne uităm în spate și așteptăm să vină iar. Nu se lasă. Uite un zid. De sus prindem fără sârme. Hai! Pe unde? Sper să nu fie câini prin curtea oamenilor. Vreo doi latră, se iau după noi. Sărim peste rahați, peste ierburi, șanț, ne dăm pe sub apeduct, urcăm pădurea și când ajungem pe zid ne dăm seama că era mai simplu de unde plecasem. Și s-a mai dus dracului și lumina. O să mai venim odată.

Castelul Bran, când „se luminează a ploaie”.

Pe șoseaua Brașovului norii negri se lasă până jos. Amintiri? Și încet ne îndreptăm spre casă și spre pofta păstrăvului de care am vorbit tot drumul. O lumină nesimțită acoperă Ghimbavul și turla bisericii de piatră. Nu mai am chef. Și-apoi pe unde s-o luăm? Peste câmp?

Lasă bre. Merge peștele bine cu mujdei, vin și mămăligă.
Fotografii facem și-altădată.

Emi

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *