Eigertrail

Spre Eigertrail.

Eram deja de ceva zile la Coțoveni, dar abia acum urmă să facem prima ieșire de trekking împreună. Ne „încălzisem” cu zona super-turistico-pantofară de la Engelberg, cu ploaia de sub Pizzo C­entrale, cu micul ghețar de la Pizol, cu priviri clătite bine către zeci de kilometri de patru-miari la Gornergrat iar astăzi urmă să dăm nasul cu celebrul Eiger. Bine… pe acolo pe sub pereți, că nu­ ne ține de mai mult. Vrei să faci o tură de o zi prin munții Elveției? Posibilități sunt multe, dar condiția de baza era să pleci de la prima ora din Zuerich, acolo unde eram „cazați”.

Așa că la ora șase dimineață, stăteam un pic zgribuliți, în gara Oerlikon, una dintre stat­iile de SBB (echivalentul CFR-ului nostru) ale celui mai mare oraș Elvețian. Este duminică, 3 august 2008, iar lumea se pornește, din toată Elveția, spre mu­nti. Da! Aici trekking-ul este un fel de sport național. La sfârșit de săptămâna vezi mulți oameni cu bocanci și bețe telescopice atârnate de un mic rucsac, umplând la refuz gările Țării Cantoanelor. Ce să mai zic acum, că ne țineam de un week-end mai lung, de trei zile, pentru că pe întâi fusese ziua națională. Și va spun sincer, ăștia sunt mai naționaliști decât noi. Te informezi de cu dimineață pe un site meteo, și afli că toată ziua va fi vreme bună. De altfel, dacă pe întâi a plouat binișor (așa cum șade bine Elveției, că e o țară cu destule precipitații, mai ales vara), următoarele două zile le anuntasera frumoase.

N-are sens să povestesc cum am ajuns la Interlaken. Fără prea multe peripeții și destul de repede. Cred că vreo două ceasuri, nu mai mult. Am schimbat odată în Bern, apoi în Spiez. Interesantă a fost aglomerația din tren. Coto vedea pentru prima dată un vagon plin la refuz de călători, printre care „nașul” elvețian se strecura cu mare greutate, că nu cumva să-i scape vreunul neverificat. Sunt foarte riguroși funcționarii aceștia de la SBB.

Iată-ne în renumitul Interlaken (fostul Aarmühlem, până la 1891), unul din cele mai pitoreșți orașele din Elveția, prins între lacurile glaciare Thun și Brienz, de pe marele rău Aare, undeva la altitudunea de aproximativ 550-560 metri. La sud de Interlaken se ridică puternici, masivul Alpilor Bernezi, cu celebrii gemeni Eiger, Mönch și Jungfrau, cu câteva vârfuri ce depășesc 4000 metri, cu orașele cocotate la altitudini mari (cum ar fi Mürren, la peste 1500 metri) și cu cea mai sus construită cale ferată din Europa, atingând 3850 m în stația Jungfraujoch.

Schimbăm trenul și luăm altul, cu ecartament îngust, de la prima linie a gării. Este trenul ce duce spre Lauterbrunnen, în amonte pe răul Lütcshine. Începând de la Zweilütschinen (care înseamnă că acolo se întâlnesc cele două râuri cu același nume, Schwarze și Weisse Lütschinen, la bifurcația celor două direcții spre Lauterbrunnen și Grindelwald), se cuplează cremaliera, pentru că pantă crește mult. N-ai cum să nu-ți dai seama… simți că ceva huruie sub tine. Acum noi continuăm la dreapta, urmând că intoarcearea să o facem pe valea răului Schwarze Lütschinen (pe care se află orășelul Grindelwald).

Ne dăm jos în micuța gara dela Lauterbrunnen, pentru a ne cocoța în micuțul tren de lemn, ce ne va sui spre munți. Suntem la 795 metri altitudine și vom urca cu trenul alți o mie de metri, până la stația Wengernalp. Interesant este că din Lauterbrunnen mai există o cale ferată ce urcă foarte abrupt, pe cremalieră, până la Grütschalp, de unde continuă spre Mürren, un frumos orășel agățat deasupra unui perete de peste o mie de metri, sub celebrul Schilthorn (pe unde s-a dat James Bond pe un singur ski, în nu mai știu care serie, hehe). Scotocim pe acolo altădată. Azi avem treabă cu Eigerul.

Schilthorn (2970 m), muntele lui James Bond.

Wengernalp

Trenul începe să suie abrupt spre orășelul Wengen, aflat la altitudinea de 1200 metri, sub frumoasa creastă Mäenlichen (pe aici fuseseră Panaiții acum câțiva ani), ce-ți aduce într-un fel aminte de Bucegii noștri, spre valea Lütschine, lăsând un spectaculos abrupt format pe capetele de strat, în timp ce versantul celălalt este domol, cu largi pante de schi. De la Wengen trenul începe să suie tot mai abrupt, apropiindu-se de limita de sus a pădurii, până iese la golul alpin în mică stație de la Wengernalp, la 1874 metri. De abia mă dau jos, că privirile mi se blochează spre impresionantul perete de piatră și gheață format de cei „trei băieți” (impropriu spus, căci Jungfrau tre să fie ditamai doamna).

O alee de asfalt se înșiră pe lângă calea ferată, trecând și pe lângă o clădire mai mare, care cred că avea rol de „accomodation”. După capătul aleii, trecem calea ferată printr-un mic tunel aflat sub aceasta, ieșind în partea de jos. Înainte de micul tunel drumurile se bifurcau. Cel din stânga urmărea îndeaproape calea ferată spre Kleine Scheidegg, iar cel din dreapta, urmat de noi, mergea ușor pe curbă de nivel spre câteva case, pe care nu le puteam bănui decât a fi un fel de stâne moderne, așa că în Elveția.

Stația Wengernalp, pe calea ferată Wengernalpbahn (WAB).

Trenurile treceau spre și dinspre Wengernalp la intervale destul de scurte, astfel că nu mă pot abține să nu prind un cadru cu frumoasa înșiruire de vagoane mici de lemn, cu Eigerul în spate. Așa, ca în brosurelele ce le găsești prin toate orașele de sub munte de aici.

Eiger (3967 m) văzut de pe pajiștea Wengernalp.

Lăsăm și în urma noastră frumoase priviri spre Schilthorn (2970 m), Mürren și dantelele de piatră ascuțită a le lui Gspantelhorn (3436 m). Dintre toate astea, doar muntele lui James Bond era acoperit de o căciulă de nori. Restul se scaldă sub albastru de august. Abia acum vedem ce frumos este agățat orășelul Mürren, deasupra unui perete de piatră, înalt de aproape o mie de metri, ce se prăvale spre Weisse Lütschinen.

Ajungem lângă casa ce mi se păruse a fi o stână. Aici drumul bine întreținut continuă mai la stânga spre Wixi și de acolo mai departe spre Bligenalp, pe la poalele de piatră ale Jungfrau, acolo unde pârâul Trummelbach și-a săpat un frumos canion printre umerii de berbeci glaciari rămăși după retragerea ghețarilor Eiger și Guggi. Trebuie să trecem pârleazul omului că să prindem o altă potecă, ce scurtează spre Haareg, un alt punct de intersecție al unor poteci turistice. Aici am reușit pentru prima dată să mă întinez în noroaie amestecate cu „îngrășăminte” naturale de vacă. Deh, așa, ca pe la noi, să nu duc prea mult dorul de casă. O să-mi țină de noroc, pe parcursul zilei. Cine știe… Coțo zicea că poate o să avem parte de căderi de pietre de pe Eiger, dar nu știu dacă asta e de noroc sau de ghinion. Că să echilibrez cumva situația, scap repede de mizeria de pe bocanci la primul jgheab cu apă ce-l găsesc. E unul dintre puținele izvoare de apă peste care am dat în zonele turistice de pe aici. Profit și scap de apa luată de la toaletă gării Wengernalp, înlocuind-o cu una proaspătă.

Coborâm spre un pâlc lung de molizi, înșiruiți pe linia unui mic vâlcel ce coboară dinspre Kleine Scheiddeg. Apa o trecem peste o punte de lemn, așa ca pe la noi. Câțiva copii însoțiți de doi turiști maturi, ne salută cu gălăgie. Tot nu am reușit să zic „salutul” ăla pe germană elvețiană. Mi se cam plimbă limba prin gură încercând să pronunț corect, așa că-i tot dau cu „hello” sau „hi” care-s universal valabile. Încă n-am întâlnit vreun elvețian care să se uite lung la mine.

Dincolo de valcel arată că într-un mic șantier. Se pare că se înlocuiesc ceva stâlpi de susținere de la un teleschi ce coboară spre Wixi. Dincolo de el începem să iuțim panta, urcând mai abrupt spre culmea ce ne desparte de pereții de piatră și gheață. Aici sus este Haaregg-ul, la o altitudine de 1990 metri. Un indicator de lemn ne arată potecile pe care le putem urma de aici. Una e la vale spre Biglenalp, alta e spre Kleine Scheidegg, iar a noastră se îndreaptă spre Eiger către stația de tren de la Eigergletscher. S-a ridicat soarele tot mai mult și acum ne cam deranjează cefele. Aici, la Haaregg facem un popas mai lung, căci avem ce vedea. Eiger (3970 m), Monch (4107 m), Jungfrau (4158) și ghețarul Rottal, agățat între Jungfrau și Gletscherhorn (3983 m).

Eiger (3967 m), Mönch (4015 m), și Jungfrau (4166 m).

Eiger, Monch, Jungfrau

Dacă până aici m-au impresionat verdele crud și florile înalte prin care treceam, cu Eigerul agățat deasupra, de parcă ar crește direct din iarbă, acum întâlnim din nou peisajul posomorât de la Gornergrat, cu pietre sterpe, adunate pe vale, semne ale retragerii recente a ghețarilor. Probabil, peste ani și ani, sute, mii, habar nu am, iarba va acoperi și acele pietre, întinzând verdele tot mai sus spre pereți. Se pot observa și locuri pe unde iarba a câștigă lupta cu roca, crescând pe lângă limbi de gheață. Cascade huruitoare de apă albicioasă se scurg peste praguri de piatră (de fapt niște umeri formați de etapele de existența ale marelui ghețar ce se scurgea pe sub toți acești munți, alimentându-se din ghețarii ce se prăvăleau dinspre giganții de piatră, singurii ce au mai rămas acum).

Unii turiști au găsit soluții mai extreme pentru a se apăra de soare. Noi suntem modești, cu câte o șapcă sau un batic pe cap. O tanti mai de vârsta a treia, umblă pe lângă noi cu ditai umbrela de soare în mână. Parcă ai zice că a vrut să meargă la plajă și a nimerit pe munte. Dar să nu criticăm, știe ea mai bine. Plecăm de la verdele loc de odihnă de la Haaregg și începem să șerpuim ușor spre culmea de piatră Loucherflue. După câteva serpentine mai strânse prindem o curbă de nivel care ne scoate pe sub niște mici pereți de piatră. Traversând de-a coasta pantele de un verde crud, ne îndreptăm spre următoarea culme, paralelă cu cea pe sub care trecusem. De aici, drept în sus, se vede cu ușurință următorul popas (Eigergletscher Station). Este „drumul spre Eiger”. Nu șții la ce să te mai uiți! La Eiger, cu ghețarul sau suspendat, la călugăr (Monch) sau la tânăra doamna (Jungfrau). Iar dacă tii cont că vezi cum pe culmea de deasupra, trece dintr-o parte și din altă celebrul tren Jungfraujoch, peisajul e complet.

Eiger (3967 m) văzut de pe pajiștea Wengernalp.

Încet, încet, verdele crud lasă loc peisajului mai posomorât de piatră. Poteca urcă ușor ușor, mai direct, mai șerpuit, iar pe ea deja se poate observă un șarpe de turiști. Sunt de toate felurile. Mai familiarizați cu muntele, sau mai puțin familiarizați. Ne-au cuprins zâmbetele văzând cum un grup din față noastră se chinuia să tragă la deal un cărucior mare, și erau așa de porniți, de ziceai că se duc până pe Eiger. Trecând pe lângă ei, ne-am dat seama că nu erau localnici, ci vecini de-ai noștri, din câmpia Panoniei. Ne-am amuzat, ne-am văzut de drum, și fericiți de cer senin și de pereții ce nu ne mai încăpeau de bucurie, luăm tot mai mult altitudine, spre Eigergletscher St. (2320 m), punctul de maximă altitudine ce aveam să-l atingem astăzi.

Kleine Scheidegg (2061 m), pasul dintre Eiger și Lauberhorn. Alpii Bernezi.

Nu era o tură de recorduri, cote, era o tură de bucurat privirile, de văzut Eigerul din câteva perspective deosebite, din care una a rămas celebră de-a lungul timpului; Nordwand-ul. Ultima porțiune se desfășoară pe sub perete, pe un câmp mare de grohotisuri și în curând ajungem la construcțiile de la Eigergletscher. Aici este și gară și hotel și punct de plecare în ascensiunile spre gigantul de piatră. Trecem calea ferată și ne suim pe un promotoriu cu mai multă perspectivă. Spre Eiger, se agață deasupra noastră un colț mare de piatră, spectaculos prin peretele ce-l lasă pe toate părțile. Pe sub el, spre ultimele limbi firave ale ghețarului Eiger, sunt scobite câteva căldărușe glaciare. În cea mai de jos se văd zeci de turiști, deasupra peretelui ce îi desparte de locul unde ne aflăm noi. Este o „via ferrata” ce suie până acolo. Ehh, poate data viitoare. De altfel sunt mai multe trasee de via ferrata în zona Eiger-ului, urcând spre 2800 metri. Aveam să întâlnim și mai încolo.

Jungfraubahn, cea mai înaltă cale ferată din Europa

Sub noi se vede calea ferată dublă, electrificată, ce intră în tunelul de sub Eiger. Cum sună! Nu!? Parcă ai sta pe podul rutier de la Predeal și te-ai uita spre magistrala 300 a CFR. Și totuși, aici ești la 2300 metri și caști ochii la cel mai înalt drum de fier din Europa. Făcut nu pe oriunde, ci prin miezul muntelui, și nu de curând, ci acum mai bine de o sută de ani. Când noi … Jungfraubahn, cum se numește calea ferată, se desprinde din drumul de fier Lauterbrunnen – Grindelwald, la anterior pomenita stație Kleine Scheidegg.

De aici, de la Eigergletscher St. intră în tunelul lung de peste 7 kilometri, urcând până la 3454 metri altitudine, între Monch și Jungfrau, la punctul numit Jungfraujoch. Tunelul a fost început în 1896 și terminat șaisprezece ani mai târziu. În tunel există și stații intermediare (Eigerwand și Eismeer), de unde, prin niște găuri în stâncă, poți privi spre prăpăstiile Nordwand-ului către nord, sau spre ghețarul Aletsch, către sud (cel mai lung ghețar din Alpi).

Jungfraubahn, cea mai înaltă cale ferată din Europa (atinge 3545 m Jungfraujoch).

Prima idee despre construirea acestui tunel i-a aparținut lui Adolf Guyer-Zeller, în 1893. Pare interesant, dar prea scump pentru buzunarele noastre ca să suim până acolo sus. Abia de aici se vede evidențiat relieful structural al culmii Männlichen, cu cele trei vârfuri ale sale mai înalte (Leuberhorn – 2394 m; Tschuggen – 2521 m și Männlichen – 2433 m), cu platourile și pantele frumoase dinspre est, pe unde s-au ridicat multe pârtii de schi, și cu abruptul dinspre Wengen. Un drum de piatră, șerpuiește din Grindelwald (950 m) până sus la cabana de la Männlichen, unde ajung și mai multe telecabine, teleschiuri dinspre Holenstein. Sunt atâtea poteci frumoase în zona asta, că ai putea stă o săptămâna și nu le-ai mai termina. Încep să simt o urmă de invidie.

Pauza o facem de mai bine de jumătate de oră, căci aci ni s-a făcut mare apofta de mâncare. S-au făcut vreo două ceasuri după prânz, iar până la Alpiglen mai este jumătate de drum. Da! Dar de aici avem doar coborâre. În timp ce mâncăm și ne plimbam privirile peste munți, se auzeau din când în când bubuituri, sus pe ghețari, semn că din cauza căldurii gheața începe să lucreze. Am tot urmărit, poate om vedea vreo avalanșă, vreo alunecare de bloc de gheață, măcar vreo avalanșă de pietre… nimic. Doar din când în când un elicopter ce survola muntele spre Jungfraujoch.

Nordwand

Pornim cu greu la drum și imediat ce ne dăm jos de pe promotoriu, ne încadrăm pe o frumoasă potecă, în ușoară curbă de nivel, pe sub pereții de piatră ai Rotstock-ului. De aici i se zice „Eigertrail”, poteca ce îmbrățișează pe la poale întregul Nordwand (peretele nordic al Eiger-ului). Să dea naiba ce seamănă pe aici cu Marele Grohotiș. Dar asta doar dacă te uiți spre dreapta, făcând abstracție de peisajele dinspre Männlichen și dacă ignori faptul că de aci în sus sunt peste 1700 metri până pe recele Eiger (3970 m). După ce ne-am lăsat mai bine de o sută de metri diferență de nivel, începem să-i urcăm înapoi, pe pante mai înierbate, pe sub creasta de piatră, Kleitersteig, pe care se mai poate observa o „via feratta”. După ce găsim un tăpșan mai abrupt, cu iarbă multă, pe câteva serpentine mai scurte, dăm nas în nas cu o băncuță de lemn, lângă un panou turistic cu versantul nordic al Eiger-ului. Popas! Și ce popas! Suntem iarăși la 2300 metri altitudine.

Nordwand, peretele nordic al Eiger-ului (3967 m).

De-asupra noastră, în perete, aproape de capătul unui imens colț de piatră, strălucește ceva în soare. Dacă asculți bine auzi și ceva strigăte. Sunt câțiva în perete. După ce fotografiem, îi numărăm pe degete. Sunt vreo trei. În soare le strălucesc din când în când carabinierele. Unul a ajuns sus, iar ceilalți doi sunt într-o fisură, pe la jumătatea lungimii de coardă. Uite… se vede și coarda. Mdah, parcă mai pașnic și mai frumos e pe aici pe jos. Hehe. Nu!? Oricum, oamenii au prins o vreme splendidă să încerce fața nordică a Eigerului. Acum nu prea înțelegem ce traseu fac ei. Studiind panoul cu imaginea Eigerului și cu traseul clasic, escaladat prima dată în 1938, vedem că nu prea dau una cu cealaltă. Oamenii ăștia par a încerca mai degrabă să atingă creastă dintre peretele nordic și cel vestic al muntelui (Rotstock-ul, studiind harta). Stând, pe tăpșanul de iarbă, întinși la soare, ne gândeam eu și Coțo, că abia așteptam să se lanseze filmul german „Norwand”, anunțat pentru luna octombrie a lui 2008 (aveam să intrăm în 2009, iar prin cinematografele din România nici un semn… păcat!).

Nordwand, peretele nordic al Eiger-ului (3967 m).

Undeva, în perete, dacă priveșți cu atenție, poți vedea găurile săpate în munte în dreptul stației de tren numită Eigerwand Station. De acolo, calea ferată va descrie o largă curbă, de aproape 180 grade, trecând pe sub Eiger, dincolo, pe celălalt versant spre Eismeer Station. Gata! Am terminat cu urcatul pe ziua de azi. De acum înainte poteca se înscrie doar pe ușoară coborâre, cu tendința de a ține mereu cu dinții de curba de nivel, spre Alpiglen. Până acolo mai e cale lungă. Și niște poale de Eiger, lungi de mai bine de doi kilometri.

Ehh! Ce ne răsar privirilor? Două corturi, întinse pe un mic platou, spre stânga, colorate puternic în contrast cu verdele ierbii. I-a uite, că și elvețienii mai campează (ne-am zis noi). Nu prea e obicei pe aici. Ca și în tura de la Pizol, aflasem că un cort vei vedea prin Alpi doar de se lasă seara, iar dimineața la prima oră și-l strâng și pleacă. Nu prea-i obișnuință să vezi în afara campingurilor amenajate. Și uite că mai sunt excepții. Acasă aveam să am o surpriză plăcută, peste o săptămâna, având la aprobare pe Alpinet.org un articol numit „Eiger 2008”. Când îl citesc … ce aflu! Proprietarii corturilor erau două echipe formate dintr-un român și trei unguri de la noi de acasă. Pe 3 august, atinseseră Eiger-ul, pe Norwand. Da!

Azi n-au căzut pietre. Lumea zice că mai tot timpul cad. De multe ori traseul ăsta este închis, dar noi am avut bafta să-l putem parcurge relaxați. E ciudat, a fost foarte cald, puteau oricând să se desprindă blocuri de piatră, sub îngheț-dezgheț. Văzusem o imagine, parcă pe Wikipedia. Impresionantă! O căciulă de nor gros s-a așezat pe fruntea Eiger-ului. Se tot lasă spre noi, încercând să cuprindă tot muntele. Așa sunt coloșii ăștia. N-au niciodată liniște. Dacă îi vezi sub albastru câteva ore e o raritate.

Și eu am avut, azi, parte de momente rare. Dar parcă a fost de ajuns. Așa zice vremea. N-am ce face iar acum privesc mult mai departe spre Schreckhorn (4078 m), din care se vede doar abrupta muchie ce se lasă spre Grindelwald, și Wetterhorn-ul (3704) unul din cei mai frumoși munți văzuți pe aici prin Alpi. În urmă, colosul de piatră sură, s-a ascuns de tot așa că nu-i mai dăm atenție.

Wetterhorn (3692 m) se înalță deasupra văii Grindelwald.

Pajiștile Grindelwald-ului

Ne apropiem tot mai mult de zonele mai joase, mai verzi, mai apropiate de pădure. Dar bucuria tăpșanelor se întrerupe pentru o porțiune mai lungă, peste care vom traversa multe spinări de berbeci glaciari. Un huruit tot mai tare se aude, venind spre noi. De fapt… noi ne îndreptăm spre el.

Wetterhorn (3692 m) și Mittelhorn (3702 m).

La 1900 metri întâlnim o frumoasă cascadă, a cărei izvor se află sus, pe vreun ghețar suspendat. N-am știut cum îi zice, dar valea primește spre Grindelwald numele de Sandbach. Am reținut asta, pe aici, că „bach” înseamnă „vale”. I-am spus Cascada Sand. Debitul puternic de apă este aruncat peste stânci, și apoi se pierde într-un îngust canion de piatră. La jumătate de metru lățime, are o adâncime de peste zece metri. N-ai vrea să cazi! Apoi apele se pierd spre vale, prin acest canion frumos, săpat în umerii de piatră modelați acum sute, mii de ani, de ghețari.

Canionul asta îmi aduce aminte de valea superioară a Gaurei din Bucegi, între căldarea superioară și cea mijlocie. Odihnindu-ne, lângă cascadă, nu putem să nu observăm tot Grindelwald-ul, frumosul orășel crescut la poalele Eiger-ului, tința finală a drumeției de azi. Dincolo de el, un drum alpin, se strecoară în serpentine strâmte, spre Grosse Scheidegg, o mică trecătoare, aflată la 1962 m, dincolo de care se poate coborî spre Valea Aarre (ce izvorăște de sub cunoscutul Grimselpass, 2164 m).

Grindelwald și muntele Wetterhorn (3692 m).

Începem să coborâm serpentine tot mai puternice, pe umerii de piatră lăsăți de pe Eiger. Pe aici a fost ghețar până nu de mult, după cum arată relieful și după cum trădează striațiile largi de pe lespezile de piatră. Coborârea destul de puternică, ne duce de la 1900 metri la 1750, acolo unde întâlnim pentru prima dată pădurea. Un indicator arată o bifurcație turistică. Poteca s-ar duce mai departe, la dreapta, spre Grindelwald, pe sub pereți, spre râul Scwharze Lutschine, format din Grindelwaldgletcher. Bănuiesc că e o potecă la fel de frumoasă, ca până aici, doar că noi trebuie să ne îndreptăm spre Alpiglen, de unde aveam să luăm micul tren montan, ce traversează poalele de jos Eiger-ului, dinspre Kleine Scheidegg spre Grindelwald.

Alpiglen

O portiță mică, ne trece printr-un gard (pe care-l bănuiesc a fi purtător de curent electric, că așa se poartă în Elveția), după ce coborâsem un mic perete de piatră de vreo 10-15 metri, nu mai mult. De aici intrăm în marea poiană de la Alpiglen, un loc deosebit de pitoresc, cu vechi construcții de lemn, probabil în stil tradițional, pe care le bănuiesc a fi tot stâne. Spun bănuiesc, pentru că nu-s familiarizat cu ce este pe aici, și pot să mă înșel de multe ori în aprecieri.

La Alpiglen sunt mai multe case. Majoritatea sigur sunt cabane sau hoteluri, pentru turiști. Dincolo de ele, trecând pe aleea asfaltată, ajungi la mică gară de la Alpiglen, aflată la 1616 metri altitudine. Așteptarea trenului este lungă. Peronul este plin de drumeți, majoritatea străini. Mare parte din Eigertrail ne-a însoțit o familie de spanioli. Impropriu spus „însoțit” că n-am prea comunicat. Dar am mers în același ritm.

Calea ferată se vede până departe, dincolo de un pâlc de pădure, observând că are și porțiuni protejate de avalanșe (semitunel de protecție). Păi da, că aici trenurile circulă tot anul… nu contează cât e zăpada. Iar de sus, pot veni multe căderi de zăpadă. N-am avut noroc din prima. Se vede că a fost un week-end aglomerat. Impegatul de la mică gară, ne face semn să nu urcăm în primele trenuri. Vin trei, unul după celălalt. Nu-ți spun! Pline grămadă cu japonezi. O să fie jale jos. Nu ne panicăm. Mai există vreunul și pentru noi. Aici când se aglomerează treaba, se suplimentează numărul trenulețelor verzi.

Alpiglen, cătun elvețian aparținând de Grindelwald.

Am urcat și noi. Dar cu greu. Băieții într-un vagonet, fetele în altul. Ghinion! Bileltele sunt la noi, iar un „naș” pirpiriu se strecoară conștiincios printre noi. Nu vrea să rateze pe nimeni. E înghesuială mai ceva ca la noi în autobuze la ore de vârf. Nașul român ar fi lăsat-o baltă. Elvețianu` insistă. Deh, chiar își iau slujbele în serios. Trecem de Brandegg, și ieșim din pădure pe versantul plin de case, cabane, vile, clădiri de la Wargistal, de unde trenul prinde o coborâre puternică spre râul cel mare din Grindelwald. Gara mare este dincolo de rău, după ce trenul mai urcă o coastă puternică. De aici schimbăm linia și trenul… Era clar că toți japonezii ăia au umplut gara. Foarte greu ne-am făcut și noi loc în trenul de Interlaken. Lângă noi, familia de spanioli. Parcă-s scai. Dar involuntar.

Râul Schwarze Lutschine, curge nervos pe lângă noi, cu o apă mare și tulbure, semn că sus au început să se topească iar zăpezile. Acum am înțeles de ce îi spune „negru”.

S-a scurs și ziua asta. Poate cel mai frumos traseu făcut în vacanță. Sigur ultimul. De-acum ne-a rămas doar să vizităm izvoarele Rinului, Oberalpass, Andermatt și ce-om mai putea, dar fără ture de trekking. Poate la anul. Dincolo de Berna, trenul aleargă cu 200 km/h spre Zurich. Au pus linie nouă și aici se poate.

Pe geam, dincolo de câmpurile galbene și verzi, se ridică departe de tot, trei coloși de gheață. Cei trei băieți. De fapt, pardon. Nu-s trei băieți. O doamnă și doi băieți.

O tânăra doamnă, un călugăr și întunecatul Eiger.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *