De la Santiago la Puerto Natales, peste Patagonia chileană

Timp de trei sute de ani spaniolii au ignorat cu desăvârșire Patagonia. Ținuturile acestea erau doar un obstacol și nu o dorință. Pustietatea și izolarea ce au caracterizat regiunea s-au păstrat până în zilele noastre și cel mai bine ai să le înțelegi zburând cu avionul între Santiago și Punta Arenas, într-o dimineață senină de aprilie, peste câmpurile imense de gheață ce separă restul lumii de acest colț uitat de Americă.

Patagonia este împărțită de Chile și Argentina de mai bine de două secole, de altfel de când lumea modernă s-a interesat de aceste ținuturi. În cele ce urmează mă voi referi în mare doar la partea chileană a ținutului iar despre Argentina voi pomeni doar în treacăt, un pic nedrept recunosc. pentru argentinienii dețin 90% din acest ținut.

De ce Patagonia?

Povestea e simplă și destul de cunoscută. Primul care a ajuns pe la aceste latitudini sudice a fost Magellan, în legendara-i expediție în jurul lumii. El nu a trăit să finalizeze înconjurul lumii, dar a supraviețuit Pigafetta, cronicarul călătoriei, cel ce avea să povestească lumii de sălbaticii giganți ce locuiesc aici (așa numiții Patagão, picior mare în interpretrare liberă).

Atât de neprimitor și pustiu era acest pământ încât timp de sute de ani lumea a trăit doar din povestirile marinărești despre existența acestor “bigfoots” (unii având chiar și 4-5 metri din relatări) și nimeni nu și-a pus problema că italianul a avut doar o impresie foarte distorsionată asupra staturii acestor oameni.

Acum se știe că mai mult ca sigur spaniolii au făcut cunoștință în acea expediție cu poporul Tehuelche, renumiți pentru înălțimea  lor de aproape doi metri, într-adevăr “giganți” pe lângă europenii de talie mult mai modestă la acele vremuri. Dincolo de legendă ne-a rămas numele acestui colț de pământ.

Cum să ajungi, că ușor nu este.

Dacă Magellan a atins țărmurile sudice ale lumii călătorind pe mare și nu a fost nici așa foarte ușor, imaginați-vă drumul pe uscat, dinspre Santiago de Chile peste Anzi și peste imensele Câmpuri de Gheață Patagoneze. Este impropriu spus de uscat, căci niciun drum rutier nu ajunge în partea Chileană a Patagoniei, de la nord la sud, singura rută terestră fiind prin vastele câmpii argentiniene.

În vremurile noastre soluţia rapidă este un zbor cu avionul de la Santiago spre Punta Arenas. Cea mai convenabilă a fost compania Sky Airline, un low-cost chilean, la doar 150$ biletul dus și întors. Din timp, cu un pic de noroc și dacă datele de zbor ți-s flexibile poți să prinzi și la prețuri de 70$. La autocar nici să nu te gândești. Chiar dacă poate fi mult mai ieftin doar drumul spre Punta Arenas durează vreo trei zile și trece prin Argentina (să verifici condițiile de călătorie, s-ar putea să difere de cele din Chile).

Zbor senin peste câmpurile de gheață patagoneze.

Dormeam duși, de mai bine de un ceas în zborul liniștit Airbusului decolat în beznă completă de pe aeroportul Arturo Merino Benitez. De altfel nici nici nu aveam cum să ținem ochii deschiși după o noapte scurtă dormită (sau mai bune spus nedormită) în capitala chileană. Ne trezisem încă de pe la ora 3 să ne ducă taximetrul aranjat de cu seară, spre aeroport. N-a prea fost cale de negociere, dar cu 25.000 de pesos ni s-a părut oricum o afacere mult mai bună decât la sosire în Santiago.

Vorbeam de somnul adânc şi apoi m-am luat cu altele, când vocea răguşită a pilotului ne destramă visele anunţându-ne într-o engleză aproape nativă că prin hublouri putem admira gheţarii Patagoniei. După toată supărarea zilelor pierdute între cele două continente, ieşea şi soarele pe strada noastră. La propriu, căci dincolo de toate aşteptările negative în privința vremii cerul este curat și îşi face de cap cu primele raze de lumină. Să-i dea Dumnezeu sănătate pilotului pentru aşa trezire.

Prima oară am căscat ochii mari a uluire cu Câmpul de Gheaţă Nordic sub noi (Campo de Hielo Norte),  o imensitate albă mai mare decât județul Brașov.

Asta a fost nimic, a trecut doar un sfert de ceas de zbor peste lacuri și fiorduri și am ajuns deasupra celui sudic (Campo de Hielo Sur), cel mai întins câmp de gheață de la sud de Ecuator (exceptând bineînțeles Antarctica) întins pe o suprafață de 16.000 kmp (cât toată Dobrogea). Cifrele astea par impresionante dar ce să mai spunem că acum 14000 de ani ghețarul patagonez acoperea o suprafață de 400.000 kmp?

La mii de metri sub noi se scurgeau ghețari, râuri, vârfuri stâncoase ieșite de sub marea de alb. Mi-am cam pierdut toate cuvintele prin care să vă exprim senzațiile vizuale trăite de noi. Iar pilotul, ca să pună cireașa în vârful tortului înclina avionul când într-o parte când în cealaltă, prezentându-ne tot ce se desfășura sub avion, ca un mare ghid turistic: muntele Fitz Roy, ghețarul Perito Moreno, Torres del Paine cu ale sale pâinici de piatră. Fabulos!

După mai bine de o oră de zbor în care ne simțisem ca la cinema în aer liber, Anzii s-au pierdut încetul, lăsând loc pajiștilor aproape pustii ale pământului de la capătul lumii, țărmurile strâmtorii lui Magellan.

Pentru prima oară văd cu ochii mei acel tip de peisaj subarctic, cunoscut doar de prin documentarele teve, cu podișuri pustii de iarbă pitică uscată de vânt și goluri imense de apă dovezile de neșters ale influenței ghețarilor din trecut.

Ce să spun, am fost norocoșii unui zbor cu avionul de-a lungul a 3000 de kilometri peste Chile și peste ghețari, într-o dimineață perfectă cu un răsărit perfect chiar deasupra câmpurilor albe, perfect de albe. Acum ne pregătim de aterizare pe micul aeroport din Punta Arenas, marele oraș de pe țărmul nordic al strâmtorii.

Punta Arenas.

Eram tare nerăbdător să întâlnesc primul oraș de la capătul lumii, să îi simt un pic aerul de pustietate, de izolare. M-am înșelat oarecum. Este o așezare destul de mare și în care modernul a diluat destul de mult trecutul. Dacă vrei să vezi particularități arhitecturale ale lumii subarctice trebuie să ajungi prin rarele orășele patagoneze. În schimb, drumul de la aeroport spre centrul orașului mi s-a părut a fi din povestea dorită. În dreapta ai pustietatea patagoneză, cu ierburile înalte îngălbenite de toamnă, în stânga albastrul neobișnuit de rar al Strâmtorii lui Magelan iar sub roțile autobuzului o șosea impecabilă. Ar fi bine să te obișnuiești de la bun început cu perfectele drumuri chiliene.

Citind despre expediția lui Magellan, mă așteptam la locuri sălbatice, bântuite de vânturi puternice, cu ploi reci sau înghețuri chiar și în timpul toamnei. În schimb, în drumul nostru s-a așezat o frumoasă zi de toamnă, cu cer limpede. Punta Arenas s-ar traduce liber ca “locul nisipos”, cu siguranță datorită plajelor de pe malul strâmtorii, într-una din porțiunile cele mai late ale acesteia (aproximativ 30 km) iar din autobuz chiar văzusem întinsele zone de nisip ce te mânau oarecum să încerci să faci o baie. Eh, mai bine stai pe fundul tău, dacă nu vrei să clănțăni o săptămână.

Deși este cea mai populată localitate din părțile australe ale Americii de Sud, Punta Arenas are o istorie destul de recentă, începând cu anul 1848. În clasicul stil colonial spaniol, primii săi locuitori au tras o Plaza de Armas (ca în toate orașele Americii latine) și apoi au început să construiască în jurul locuințe din lemn, cele mai potrivite zonelor astea vântoase. Multe din ele le vezi și astăzi, viu colorate să mai alunge din deprimarea ce de multe ori asuprește capătul lumii.

Din păcate orașul a reprezentat pentru noi doar o scurtă escală în drumul spre Puerto Natales. Timp de două ceasuri, până la primul autocar Bus Fernandez, ne-am învârtit mai mult prin magazine turistice căutând prețioase butelii de gaz pentru primusuri (pe avion nu am putut transportat și ne era oarecum teamă să nu ajungem în parcul național fără principala sursă de hrană). Încă îmi pare rău că nu am făcut măcar o plimbare până la țărmul strâmtorii, să simt așa cât negru sub unghie apele reci dintre oceanele lumii.

Turistic eu zic că orașul nu are prea multe de oferit, mai mult o cale de acces spre regiunile australe. Dar poate fi doar o părere lipsită de argumente pentru că … două ceasuri. Cel mai bun loc să arunci o privire de ansamblu asupra întregului oraș și către apele strâmtorii, este Mirador Cerro de la Cruz, aflat într-o zonă mai înaltă a centrului vechi. Dar dacă ai mai mult timp de stat pe aici caută să vizitezi coloniile de pinguini magellanici de la golful Seno Otway sau de pe Insula Magdalena (în mijlocul strâmtorii). Bine, asta dacă ajungeți primăvara, nu toamna ca noi.

Dar! Nu putem pleca din Punta Arenas fără să știm un lucru foarte important. Mai ales pentru fani. Aici se găsește cea mai sudică fabrică de bere din lume, în care se produce cea mai bună licoare băută vreo dată în America de Sud: berea Austral. N-ai fi ghicit numele! No, doar pentru cunoscători, am ținut să subliniez acest aspect. Acum putem pleca cu încredere mai departe.

Pustiile șosele patagoneze, pământurile oamenilor “gauchos”.

Drumul de la Punta Arenas la Puerto Natales durează vreo trei ceasuri, mergi vreo 250 de kilometri (așa zisa Ruta del Fin del Mundo) și plătești în jur de 10 Eur (7000 pesos chilieni). Sunt destule curse pe zi cu Bus Fernandez sau Bus Sur, condiții foarte bune și viteză, să nu apuci să dormi prea mult pe drum.

Chiar așa, hărțile despre Patagonia sunt destul de rare și tare greu găsești vreuna la o scară acceptabilă și cu informații turistice detaliate. Am scotocit un pic internet-ul până să dau peste harta asta (click pentru download), chiar de pe site-ul oficial al regiunii Magellanes și Antartica Chileană.

Ce voiam să vă spun. Este atât de pustie Patagonia, încât între cele două orașe aflate la așa distanță nu există nicio altă localitate. Nici măcar un sat. Pe câmpurile arse de vânturi mai vezi din când în când câteo “hacienda” sau “estancia”, dar n-ai putea spune că acolo trăiesc mai mult de douăzeci de “gauchos”, ce au ales traiul de la capăt de lume, crescând vite sau oi, printre tufe de . De altfel principala sursă de venit pentru patagonezi este creșterea oilor. Apropo de asta, să nu întrebi în Patagonia de celebra carne vită argentiniană, gătită în sânge. Aici berbecul este la putere! La putere culinară, zic.

No, privind sudul Patagoniei, din autocarul ce ne duce cu viteză peste câmpii, lucrurile arată așa: spre dreapta, partea argentiniană este golașă, doar câte-un “smoc” de tufe de “calafate”, ca un fel de afinișuri de-ale noastre dar mai înalte, pierdute printre ierburile stepei. Pe partea stângă, mai ales după ce treci de Laguna Blanca, încep să se vadă zone mai înalte și ceva ceva împădurite, mai ales cu “nothofagus”, fagul austral (cu diferitele subspecii Lenga sau Ñirre), ale cărui culori ruginii sunt extraordinare în perioada asta de toamnă australă.

Pe la jumătate de drum, o ridicătură de relief ne trezește din monotonia peisajului, Morro Chico. Sunt și vreo două case și n-ai putea spune că găsești mare lucru, dar … ai rămâne surprins să afli că aici s-au descoperit prin anii șaptezeci, picturi rupestre ale primilor oameni ce au populat Patagonia acum 9000 de ani.

Aproape de capătul călătoriei noastre peisajul începe să capete transformări mai serioase, mai ales în părțile vestice, spre Pacific. Am intrat pe “Tărâmul Ultimei Speranțe” (Ultima Esperanza), pe lângă mica lagună Arauco (chiar lângă granița cu Argentina). De aici înainte, pentru o bună bucată de drum este câmpia Dianei (de fapt o mare depresiune nivelată de foștii ghețari de acum zeci de mii de ani) pe fundul căreia au rămas acum lagunele Tranquilo, Balmaceda și Diana, pe care le vedem “alergând” în sens opus, vestind apropierea de marile fiorduri patagoneze.

Cordillera Sarmiento

Din zonele mai înalte ale șoselei vezi, dincolo de lagunele glaciare, crestele albe ale unor munți înzăpeziți. No, dacă nu știați, chiar această linie albă este capătul sudic al unui lanț muntos de peste 7000 de kilometri. Ați ghicit, este vorba de Anzii sud-americani, ce-au străbătut toată America de Sud, de la canalul Panama până la malurile strâmtorii lui Magellan.

Ce vedem noi se numește Cordillera Sarmiento, și deși are doar 1,941 m (Cerro Dama Blanca), înălțimile îi sunt acoperite de zăpezi veșnice. Regiunea este unul din cele mai pustii locuri patagoneze, nici măcar pe hărțile militare neexistând prea multe detalii toponimice. Spectaculoasa înșiruire de pereți de piatră și gheață, bătută veșnic de vânturi, este de o frumusețe pe atât de rară pe cât de puțini sunt cei ce au încercat să o descopere. Cerro Trono și Cerro Cinco Amigos sunt printre cei mai frumoși munți din lume.

Pedro Sarmiento de Gamboa a fost un explorator spaniol, printre primii trimişi de regii Spaniei să colonizeze pământurile patagoneze. La 1584, pentru a opri incursiunile corsarilor englezi ai lui Drake, a fondat împreună cu 300 de colonişti, Ciudad del Rey Don Felipe, pe ţărmurile strâmtorii. Oraşul nu a rezistat mai mult de 3 ani, datorită condiţiilor foarte neprielnice, iar pentru sute de ani spaniolii vor renunţa la ideea de a dezvolta zona, rămânând doar o stăpânire nominală. Locul a fost redenumit în Port Famine, sau portul foametei.

Ca idee, dezvoltarea ghețarilor la altitudini atât de joase are legătură nu doar cu latitudinea australă (50°S) ci și cu climantul mult mai umed al coastelor pacifice. De altfel, Anzii patagonezi mai sunt denumiți și Anzii Umezi.

Ultima Esperenza, locul de unde începi să vorbești despre Torres del Paine

După trei ceasuri de drum, începem o coborâre îndelungă printre coline pustii, pe sub povârnișurile dealului Cerro Dorotea și vedem o întindere mare de apă, apărată parcă de răutatea curenților Pacificului de înlănțuirea de munți albi. Este fiordul Ultima Esperanza Sound, capătul Golfului Almirante Montt, unul din multele frământări de ape și munți formate de vremurile schimbătoare la acest capăt de lume. Pe malul apei începe să se profileze o localitate mai răsărită, dacă putem spune așa, orășelul Puerto Natales, cu ale sale case de lemn viu colorate.

Pentru noi este un prim capăt de drum, spre următoarea etapă a călătoriei, Puerto Natales și Torres del Paine.